Francesco Petrarca

Stihuri din Canţonierul lui Francesco Petrarca, în tălmăcirea lui Mădălin Roşioru

 

I

Traducere <—–> Originalul
Voi ce-ascultaţi răzleaţa stihuire-a
Suspinelor din vremea când în parte
Alt om eram, şi-n rătăciri deşarte
Îmi silnicisem frageda simţire,

Dacă şi voi zadarnic din iubire
Aţi şovăit între nădejdi şi chin,
Atunci nici plânsul meu nu vi-i străin:
O, de-ar afla atâta izbăvire

Cât milă şi-nţelegere, măcar
Că-n gura lumii am fost ajuns poveste,
Încât adesea mă sfiesc de mine!

Ci leac smintirii dovedite mi-este
Acum căinţa şi ştiutul bine
Că tot ce-i place lumii-i vis precar.

Voi ch’ascoltate in rime sparse il suono
di quei sospiri ond’io nudriva ’l core
in sul mio primo giovenile errore
quand’era in parte altr’uom da quel ch’i’ sono,

del vario stile in ch’io piango et ragiono
fra le vane speranze e ’l van dolore,
ove sia chi per prova intenda amore,
spero trovar pietà, nonché perdono.

Ma ben veggio or sì come al popol tutto
favola fui gran tempo, onde sovente
di me medesmo meco mi vergogno;

et del mio vaneggiar vergogna è ’l frutto,
e ’l pentersi, e ’l conoscer chiaramente
che quanto piace al mondo è breve sogno.

 

II

Spre-a înstruna gingaşa-i răzbunare
Şi-a veşteji purtarea-mi jignitoare,
Amor se înarmase în răbdare,
Pândind ca un tâlhar de drumul mare.

Virtutea mea, cătându-şi apărare,
Se bejănise-n piept şi în privire;
Mai ieri de întâlnise-mpotrivire,
Răzbi acum săgeata-ucigătoare.

Ci, dovedită-n prima năvălire,
N-află nici loc de-ntors şi nici vigoare
Să-nalţe fierul şi pieptiş să suie

Cu mine, grabnic, înspre cetăţuie,
Spre-a mă păzi de rana din iubire
De care, însă, nu mai e scăpare…

 

XI

Vălul să-l laşi, la umbră sau la soare,
O, doamna mea, de fel nu te-am văzut
De când iubirea mea s-a străvăzut
Întregii lumi prin vorbă şi purtare.

Pe când feream gândirile-mi sfioase
De grija lumii, chipul ţi-am zărit:
Smerenia ce se-oglindea într-însul
În inimă adânc m-a însemnat;

Degeaba mai aduc acum prinoase
Iubirii vane: bietului smintit
I-a mai rămas, dobândă, numai plânsul
De când iubirea în vileag l-a dat:

Tot ce-ndrăgea mai mult i-a fost răpit,
Privirile-i se frâng acum în sine
Căci părul blond a fost învăluit

Iar vălu-i spune ce e rău sau bine:
Sufletul meu, la umbră sau la soare,
Fără lumina ochilor tăi, moare.

 

XIII

Când printre-atâtea doamne se-oglindeşte
Iubirea doar într-al său chip, sfioasă,
Pe cât oricare-i mai puţin frumoasă,
Pe-atât temeiul îndrăgirii sale creşte.

Clipa şi locul încă le slăveşte
Sufletul meu, de când se-nvrednici
Să o privească, deci s-ar cuveni
Prinos să îl aduc, înţelepţeşte.

La dânsa cată gându-ndrăgostit
Pe cari, păzindu-l, mergi spre izbăvire –
Al omenirii dar nepreţuit;

La dânsa, vesela îmbărbătare:
Spre cer tinzându-mi dreapta ei cărare,
Deja păşesc, nădejdii legiuit.

 

XIV

 Mi-s ochii grei de când se-nvredniciră
Să mai zărească iarăşi chipul care
Vieaţa le-a curmat: nu li se pare
Că din iubire prea destul jeliră?

Doar Moartea poate gândurilor mele
Să le închidă calea-ndrăgostită
Spre dulcele liman al izbăvirii:
Ci poate-a lor lumină fi răpită

Din pricini mai mărunte, fiindcă ele
Supuse sunt nimicniciei firii.

Când ceasul plângerilor va să bată,

Voi întrupa vecia pătimirii –

Acum ori niciodată

Te-mbărbătează-o clipă doar, privire.

 

XIV (variantă liberă / adaptare)

Se-ntoarnă obositele-mi priviri

Către frumosul chip ce le-a ucis:

Cum de n-au înţeles că fără vină

Suspine pedepsite m-au proscris

În numele eternelor iubiri

Ce nu-ncetează-a-mi căuta pricină?

 

Şi gândurile mele, până mor,

O cale-ndrăgostită le tot duce

Spre ţărmul dulce-al izbăvirii lor,

Dar stăvilire-şi află doar în moarte;

De nu puteţi zări aşa departe,

Voi nici că zămisliţi vreo altă vină,

Decât că-ntr-o plămadă mai de soi

Nu s-a-ntrupat urzeala de lumină:

Ci mute în durere v-aţi dărui zăbavei

Până ce încă nu, până ce mai

Bat ceasurile plângerilor grave –

Plăpândă clipă, nu te du, mai stai

În pragul necurmatei pătimiri!…

 

XV

Ca să mă-ntorn cu fiecare pas

Străbat durerea cărnii ostenite;

Făptura ta în aer plămădită

Însufleţeşte-nlăcrimatu-mi glas.

 

Apoi, gândind la binele ce-l las

Încetei căi prea repede trăite,

Plângerea mea se curmă, amorţită,

Şi ochiul greu de ţărnă-l simt atras.

 

Când blândele-mi tristeţi se îndoiesc

De-i cu putinţă, aste mădulare,

Când duhul li-i departe, să trăiască,

 

Iubirii negreşit îi amintesc

Că-ndrăgostiţii doar au dezlegare

Să-nfrângă însăşi firea omenească.

 

XXXV

Când las şi gând şi pas să hoinărească

Şi mai amân în dulce preumblare

Şi dus mă ştiu de mâini şi de picioare

Departe de-orice-urmă omenească,

 

Alt paravan nu văd să mă ferească

De ochii larg deschişi dintru afară

Şi în aleanul care mă-nfioară

Pe dinăuntru nu-i las să citească,

 

Încât gândesc de-acum că munţi şi prunduri,

Fâneţi şi râuri, ştiu anume cum

E vieaţa mea, ascunsă tuturor,

 

Dar nici că mai găsesc ca-n alte rânduri

Căi aspre şi sălbatece, ca-n drum

Să nu mă însoţească iar Amor.

 

LII

 

Traducere <—–> Originalul
Nici una nu-i visarea-mi întrupată,
Nici chiar Diana care să-mi răsaie
Goală-goluţă-n apa îngheţată,

Ci numai păstoriţa de pe plai e,
Clătindu-şi vălul drag pe care ceru-l
Numindu-l aura cosiţelor bălaie,

Încât pe mine, chiar să ardă cerul,
Tot mă îngheţă dragostea şi gerul.

Non al suo amante piú Dïana piacque,
quando per tal ventura tutta ignuda
la vide in mezzo de le gelide acque,

ch’a me la pastorella alpestra et cruda
posta a bagnar un leggiadretto velo,
ch’a l’aura il vago et biondo capel chiuda,

tal che mi fece, or quand’egli arde ‘l cielo,
tutto tremar d’un amoroso gielo.

 

LIV

Fiindcă pe chipu-i se vădea iubire,

Spre izbăvire nu află popas

În inima-mi deşartă, ci slăvire.

 

Cătându-şi ea de drum prin ierburi verzi.

Din depărtare se-nălţă un glas:

Vai, prin hăţişuri paşii cum ţi-i pierzi!

 

Chircit la umbra unui fag frumos

Privii atunci în jur; cu mintea trează

Găsii că drumu-i prea primejdios

 

Şi mă-ntorsei din cale, la amiază.

 

LXI

Slăvit fu anu-n care a fost lăsat

Pe vremea aceea ca-ntr-acel ţinut

Şi-n clipa dată eu să fiu văzut

De ochii-aceia care m-au legat;

 

Slăvit şi dulce chinul vinovat

Al dragostei ce-n mreaja ei m-a prins,

Slavă săgeţii care m-a atins

Şi-n inima-mi osânda şi-a-ncrestat;

 

Slăvite fie glasurile-n care

Al Doamnei mele nume l-am vestit,

Suspinele şi lacrimile-amare;

 

Slăvite şi izvoadele pe carte

Prin care preţuire-am dobândit –

Doar ei, pe veci, făgăduită parte.

CXXXVI

Iubire va să fie, au părere?

Măcar de-ar fi iubire, însă-cum?

De-i bună, cum le schimbă toate-n fum?

De-i rea, cum de-ndulceşte-orice durere?

 

La ce mă tângui, dacă mi-e pe vrere?

De ce să ard, de nu-i pre voia mea?

O, moarte vie, desfătare rea,

Asupră-mi cum de ai aşa putere?

 

De-mi e pre voie, geaba mă-ntristez:

Lăsat zălog vântoaselor din larg

În luntrea fără cârmă sau catarg,

 

Uşor la socotinţă, dar greoi

În rătăcirea-mi, unde să cutez?

Sunt, iarna, rug, şi-n toiul verii – sloi.

 

CXL

În mintea mea Amor împărăţeşte

Nestingherit spre mare slava sa;

Hotarul inimii pe fruntea mea

Peceţile îşi lasă şi sporeşte.

 

Dar cea prin care ni se-adevereşte

Durerea din iubire, le-ar curma

Prin a virtuţii legiuire grea,

Căci îndrăzneala doar o îndârjeşte,

 

Încât Amor, fugar şi sperios,

În inimă s-a fost ascuns plângând,

Uitându-şi cutezanţele, pe rând!

 

Temându-mă de Domnul meu cel Viu,

L-oi priveghea în ceasul cel târziu –

E dulce moartea când iubeşti frumos.

 

CLXXVII

Amor, mă-ndeamnă, tot el mă opreşte,

Îi plac ori nu mă ia măcar în seamă,

Arde şi-ngheaţă, -alungă şi recheamă,

Nădejde-mi dă, mă deznădăjduieşte,

 

În crug au ţărnă doru-mi prigoneşte

Mă zălogesc şi-mi dă fiori de teamă,

Temeiuri rânduieşte şi destramă:

În mintea mea nerostul stăpâneşte.

 

Un gând prieten vadul i-l arată,

Nădăjduind că-n lacrime şi jale

Ea tot se va-nturna unde i-e bine;

 

Ci, mai vârtos din drum îndărăptată,

Ursită-i, împotriva vrerii sale,

Zăbavei morţii, la un loc cu mine.

 

CCIII

Vai mie, ard şi nimeni nu mă crede;

De cred cu toţii, nu mă crede ea

Şi nici că-mi arde de altcineva!

Nu cred să creadă, văd că nu mă vede.

 

În strălucirea ta să cred orbit?

Nu-mi vezi tu oare-n ochi inima mea?

Nu crezi că, nimb de nu ţi se vădea,

Măcar din milă m-ai fi răsplătit?

 

Ardoarea mea, îngheţul tău cumplit

Şi slava ta în stihuri dăltuită

Înflăcăra-vor poate alte mii:

 

O, dulcele meu rug, mi s-au vădit

Doi ochi închişi, o limbă-nţepenită,

Ce vor rămâne întru moarte vii…

 

CCXIX

 În murmurul lichidelor cristale

Ce limpezi scânteiază-n a lor cale,

De-a păsăretului vioaie jale

Se-nviorează iar întreaga vale.

 

Cu chip de nea, cosiţe aurite

Şi cu iubirea ei nestrămutată

Grijind de dalba moşului ei pleată,

Mă scoală-n glăsuiri îndrăgostite.

 

Astfel dau eu bineţe zilei noi

C-un soare ce răsare şi un altul

De care fui şi-încă mai sunt orbit.

 

Văzutu-i-am în zori pe amândoi

Cum stelele goneau din tot înaltul

Şi cum apoi şi-ntâiul fu gonit.

 

CCL

Ivirea-i îngerească şi dulcea ei putere

Mă alinau pe vremuri, în somn, din depărtare;

Acum prilej îmi pare de spaimă şi-ntristare,

Iar teama şi durerea mi le hrănesc cu fiere.

 

Căci prea ades pe chipu-i blajin zărisem bine

Paloarea cârtitoare şi aspra suferinţă

Şi auzisem şoapte ce-mi insuflau credinţă

Că n-a mai fi nădejde şi zâmbet pentru mine.

 

– Ci nu-ţi mai vine-n minte cea de pe urmă seară

Când – spune ea – cu ochii în lacrimi te-am lăsat

Şi, fără vrere, -n ceasul târziu m-am depărtat?

 

Nu-mi stete în putinţă să-ţi zic odinioară –

Şi nici nu vrui – o vorbă cu rost, adevărată:

Nu mă vei mai vedea pe-acest pământ vreodată.

 

CCLV

Eu tot ascult, ci veşti nu-mi mai sosesc

De la iubita, dulcea mea duşmană,

Nici ştiu ce-ar mai gândi ori spune: rană

Mi-i inima – cum să nădăjduiesc,

 

Când altele, frumoase nu ca ea,

Au pătimit – ea n-are-asemănare

Şi poate Domnul lângă dânsul vrea

În cer s-o facă stea, ba chiar şi soare.

 

…Aceasta de mi-i viaţa, se prea poate

Ca lungul chin şi repedea hodină

Să contenească: pentru care vină

 

Departe-s de durerea ce m-alină?

Preascurta mea poveste se termină

Când viaţa mi-a ajuns la jumătate.

 

Perugia, 14 august 1997 – Constanţa, 14 decembrie 2004.

Traducere <—–> Originalul
traduzione originale
error

Vă place acest site? Distribuiţi, vă rugăm :)

error: Content is protected !!