Stihuri din Canţonierul lui Francesco Petrarca, în tălmăcirea lui Mădălin Roşioru
I
| Traducere | <—–> | Originalul |
|---|---|---|
| Voi ce-ascultaţi răzleaţa stihuire-a Suspinelor din vremea când în parte Alt om eram, şi-n rătăciri deşarte Îmi silnicisem frageda simţire, Dacă şi voi zadarnic din iubire Cât milă şi-nţelegere, măcar Ci leac smintirii dovedite mi-este |
Voi ch’ascoltate in rime sparse il suono di quei sospiri ond’io nudriva ’l core in sul mio primo giovenile errore quand’era in parte altr’uom da quel ch’i’ sono, del vario stile in ch’io piango et ragiono Ma ben veggio or sì come al popol tutto et del mio vaneggiar vergogna è ’l frutto, |
II
Spre-a înstruna gingaşa-i răzbunare
Şi-a veşteji purtarea-mi jignitoare,
Amor se înarmase în răbdare,
Pândind ca un tâlhar de drumul mare.
Virtutea mea, cătându-şi apărare,
Se bejănise-n piept şi în privire;
Mai ieri de întâlnise-mpotrivire,
Răzbi acum săgeata-ucigătoare.
Ci, dovedită-n prima năvălire,
N-află nici loc de-ntors şi nici vigoare
Să-nalţe fierul şi pieptiş să suie
Cu mine, grabnic, înspre cetăţuie,
Spre-a mă păzi de rana din iubire
De care, însă, nu mai e scăpare…
XI
Vălul să-l laşi, la umbră sau la soare,
O, doamna mea, de fel nu te-am văzut
De când iubirea mea s-a străvăzut
Întregii lumi prin vorbă şi purtare.
Pe când feream gândirile-mi sfioase
De grija lumii, chipul ţi-am zărit:
Smerenia ce se-oglindea într-însul
În inimă adânc m-a însemnat;
Degeaba mai aduc acum prinoase
Iubirii vane: bietului smintit
I-a mai rămas, dobândă, numai plânsul
De când iubirea în vileag l-a dat:
Tot ce-ndrăgea mai mult i-a fost răpit,
Privirile-i se frâng acum în sine
Căci părul blond a fost învăluit
Iar vălu-i spune ce e rău sau bine:
Sufletul meu, la umbră sau la soare,
Fără lumina ochilor tăi, moare.
XIII
Când printre-atâtea doamne se-oglindeşte
Iubirea doar într-al său chip, sfioasă,
Pe cât oricare-i mai puţin frumoasă,
Pe-atât temeiul îndrăgirii sale creşte.
Clipa şi locul încă le slăveşte
Sufletul meu, de când se-nvrednici
Să o privească, deci s-ar cuveni
Prinos să îl aduc, înţelepţeşte.
La dânsa cată gându-ndrăgostit
Pe cari, păzindu-l, mergi spre izbăvire –
Al omenirii dar nepreţuit;
La dânsa, vesela îmbărbătare:
Spre cer tinzându-mi dreapta ei cărare,
Deja păşesc, nădejdii legiuit.
XIV
Mi-s ochii grei de când se-nvredniciră
Să mai zărească iarăşi chipul care
Vieaţa le-a curmat: nu li se pare
Că din iubire prea destul jeliră?
Doar Moartea poate gândurilor mele
Să le închidă calea-ndrăgostită
Spre dulcele liman al izbăvirii:
Ci poate-a lor lumină fi răpită
Din pricini mai mărunte, fiindcă ele
Supuse sunt nimicniciei firii.
Când ceasul plângerilor va să bată,
Voi întrupa vecia pătimirii –
Acum ori niciodată
Te-mbărbătează-o clipă doar, privire.
XIV (variantă liberă / adaptare)
Se-ntoarnă obositele-mi priviri
Către frumosul chip ce le-a ucis:
Cum de n-au înţeles că fără vină
Suspine pedepsite m-au proscris
În numele eternelor iubiri
Ce nu-ncetează-a-mi căuta pricină?
Şi gândurile mele, până mor,
O cale-ndrăgostită le tot duce
Spre ţărmul dulce-al izbăvirii lor,
Dar stăvilire-şi află doar în moarte;
De nu puteţi zări aşa departe,
Voi nici că zămisliţi vreo altă vină,
Decât că-ntr-o plămadă mai de soi
Nu s-a-ntrupat urzeala de lumină:
Ci mute în durere v-aţi dărui zăbavei
Până ce încă nu, până ce mai
Bat ceasurile plângerilor grave –
Plăpândă clipă, nu te du, mai stai
În pragul necurmatei pătimiri!…
XV
Ca să mă-ntorn cu fiecare pas
Străbat durerea cărnii ostenite;
Făptura ta în aer plămădită
Însufleţeşte-nlăcrimatu-mi glas.
Apoi, gândind la binele ce-l las
Încetei căi prea repede trăite,
Plângerea mea se curmă, amorţită,
Şi ochiul greu de ţărnă-l simt atras.
Când blândele-mi tristeţi se îndoiesc
De-i cu putinţă, aste mădulare,
Când duhul li-i departe, să trăiască,
Iubirii negreşit îi amintesc
Că-ndrăgostiţii doar au dezlegare
Să-nfrângă însăşi firea omenească.
XXXV
Când las şi gând şi pas să hoinărească
Şi mai amân în dulce preumblare
Şi dus mă ştiu de mâini şi de picioare
Departe de-orice-urmă omenească,
Alt paravan nu văd să mă ferească
De ochii larg deschişi dintru afară
Şi în aleanul care mă-nfioară
Pe dinăuntru nu-i las să citească,
Încât gândesc de-acum că munţi şi prunduri,
Fâneţi şi râuri, ştiu anume cum
E vieaţa mea, ascunsă tuturor,
Dar nici că mai găsesc ca-n alte rânduri
Căi aspre şi sălbatece, ca-n drum
Să nu mă însoţească iar Amor.
LII
| Traducere | <—–> | Originalul |
|---|---|---|
| Nici una nu-i visarea-mi întrupată, Nici chiar Diana care să-mi răsaie Goală-goluţă-n apa îngheţată, Ci numai păstoriţa de pe plai e, Încât pe mine, chiar să ardă cerul, |
Non al suo amante piú Dïana piacque, quando per tal ventura tutta ignuda la vide in mezzo de le gelide acque, ch’a me la pastorella alpestra et cruda tal che mi fece, or quand’egli arde ‘l cielo, |
LIV
Fiindcă pe chipu-i se vădea iubire,
Spre izbăvire nu află popas
În inima-mi deşartă, ci slăvire.
Cătându-şi ea de drum prin ierburi verzi.
Din depărtare se-nălţă un glas:
Vai, prin hăţişuri paşii cum ţi-i pierzi!
Chircit la umbra unui fag frumos
Privii atunci în jur; cu mintea trează
Găsii că drumu-i prea primejdios
Şi mă-ntorsei din cale, la amiază.
LXI
Slăvit fu anu-n care a fost lăsat
Pe vremea aceea ca-ntr-acel ţinut
Şi-n clipa dată eu să fiu văzut
De ochii-aceia care m-au legat;
Slăvit şi dulce chinul vinovat
Al dragostei ce-n mreaja ei m-a prins,
Slavă săgeţii care m-a atins
Şi-n inima-mi osânda şi-a-ncrestat;
Slăvite fie glasurile-n care
Al Doamnei mele nume l-am vestit,
Suspinele şi lacrimile-amare;
Slăvite şi izvoadele pe carte
Prin care preţuire-am dobândit –
Doar ei, pe veci, făgăduită parte.
CXXXVI
Iubire va să fie, au părere?
Măcar de-ar fi iubire, însă-cum?
De-i bună, cum le schimbă toate-n fum?
De-i rea, cum de-ndulceşte-orice durere?
La ce mă tângui, dacă mi-e pe vrere?
De ce să ard, de nu-i pre voia mea?
O, moarte vie, desfătare rea,
Asupră-mi cum de ai aşa putere?
De-mi e pre voie, geaba mă-ntristez:
Lăsat zălog vântoaselor din larg
În luntrea fără cârmă sau catarg,
Uşor la socotinţă, dar greoi
În rătăcirea-mi, unde să cutez?
Sunt, iarna, rug, şi-n toiul verii – sloi.
CXL
În mintea mea Amor împărăţeşte
Nestingherit spre mare slava sa;
Hotarul inimii pe fruntea mea
Peceţile îşi lasă şi sporeşte.
Dar cea prin care ni se-adevereşte
Durerea din iubire, le-ar curma
Prin a virtuţii legiuire grea,
Căci îndrăzneala doar o îndârjeşte,
Încât Amor, fugar şi sperios,
În inimă s-a fost ascuns plângând,
Uitându-şi cutezanţele, pe rând!
Temându-mă de Domnul meu cel Viu,
L-oi priveghea în ceasul cel târziu –
E dulce moartea când iubeşti frumos.
CLXXVII
Amor, mă-ndeamnă, tot el mă opreşte,
Îi plac ori nu mă ia măcar în seamă,
Arde şi-ngheaţă, -alungă şi recheamă,
Nădejde-mi dă, mă deznădăjduieşte,
În crug au ţărnă doru-mi prigoneşte
Mă zălogesc şi-mi dă fiori de teamă,
Temeiuri rânduieşte şi destramă:
În mintea mea nerostul stăpâneşte.
Un gând prieten vadul i-l arată,
Nădăjduind că-n lacrime şi jale
Ea tot se va-nturna unde i-e bine;
Ci, mai vârtos din drum îndărăptată,
Ursită-i, împotriva vrerii sale,
Zăbavei morţii, la un loc cu mine.
CCIII
Vai mie, ard şi nimeni nu mă crede;
De cred cu toţii, nu mă crede ea
Şi nici că-mi arde de altcineva!
Nu cred să creadă, văd că nu mă vede.
În strălucirea ta să cred orbit?
Nu-mi vezi tu oare-n ochi inima mea?
Nu crezi că, nimb de nu ţi se vădea,
Măcar din milă m-ai fi răsplătit?
Ardoarea mea, îngheţul tău cumplit
Şi slava ta în stihuri dăltuită
Înflăcăra-vor poate alte mii:
O, dulcele meu rug, mi s-au vădit
Doi ochi închişi, o limbă-nţepenită,
Ce vor rămâne întru moarte vii…
CCXIX
În murmurul lichidelor cristale
Ce limpezi scânteiază-n a lor cale,
De-a păsăretului vioaie jale
Se-nviorează iar întreaga vale.
Cu chip de nea, cosiţe aurite
Şi cu iubirea ei nestrămutată
Grijind de dalba moşului ei pleată,
Mă scoală-n glăsuiri îndrăgostite.
Astfel dau eu bineţe zilei noi
C-un soare ce răsare şi un altul
De care fui şi-încă mai sunt orbit.
Văzutu-i-am în zori pe amândoi
Cum stelele goneau din tot înaltul
Şi cum apoi şi-ntâiul fu gonit.
CCL
Ivirea-i îngerească şi dulcea ei putere
Mă alinau pe vremuri, în somn, din depărtare;
Acum prilej îmi pare de spaimă şi-ntristare,
Iar teama şi durerea mi le hrănesc cu fiere.
Căci prea ades pe chipu-i blajin zărisem bine
Paloarea cârtitoare şi aspra suferinţă
Şi auzisem şoapte ce-mi insuflau credinţă
Că n-a mai fi nădejde şi zâmbet pentru mine.
– Ci nu-ţi mai vine-n minte cea de pe urmă seară
Când – spune ea – cu ochii în lacrimi te-am lăsat
Şi, fără vrere, -n ceasul târziu m-am depărtat?
Nu-mi stete în putinţă să-ţi zic odinioară –
Şi nici nu vrui – o vorbă cu rost, adevărată:
Nu mă vei mai vedea pe-acest pământ vreodată.
CCLV
Eu tot ascult, ci veşti nu-mi mai sosesc
De la iubita, dulcea mea duşmană,
Nici ştiu ce-ar mai gândi ori spune: rană
Mi-i inima – cum să nădăjduiesc,
Când altele, frumoase nu ca ea,
Au pătimit – ea n-are-asemănare
Şi poate Domnul lângă dânsul vrea
În cer s-o facă stea, ba chiar şi soare.
…Aceasta de mi-i viaţa, se prea poate
Ca lungul chin şi repedea hodină
Să contenească: pentru care vină
Departe-s de durerea ce m-alină?
Preascurta mea poveste se termină
Când viaţa mi-a ajuns la jumătate.
Perugia, 14 august 1997 – Constanţa, 14 decembrie 2004.
| Traducere | <—–> | Originalul |
|---|---|---|
| traduzione | originale |