Figuri ale exilului la Baudelaire

În termeni de mitologie generală, exilul e rezultatul unei căderi,  consecinţă directă a unui accident originar: începutul istoriei umane coincide cu pierderea imortalităţii şi a paradisului şi cu instalarea conştiinţei tragice a exilului. Pentru Irina Mavrodin, ce analizează Exilul ca mister impenetrabil (în Uimire şi poesis, Scrisul românesc, Craiova, 1999, pp. 167-168), „există atâta exil câtă conştiinţă a exilului. […] Omul, prin ceea ce-l defineşte mai acut, conştiinţa, este, fie şi numai virtual, eternul exilat, idee ce ar putea fi reformulată şi astfel: ontologic, omul este condamnat la exil ca virtualitate ce se realizează cu atât mai implacabil cu cât partea de umanitate din om este mai substanţială.

Vorbesc aici de un exil care ne priveşte pe fiecare dintre noi, pe fiecare individ uman adică. E un exil căruia i se poate spune metafizic, căci, deşi înrădăcinat în contingent prin bietele noastre trupuri şi suflete supuse marilor şi măruntelor determinări ale unei Istorii comune şi ale unei Istorii personale, el îl depăşeşte trecând o limită şi proiectându-se spre o zonă ce îl transcende. […] Există nu numai atâta exil câtă conştiinţă a exilului există, dar există şi tot atâtea exiluri – moduri de a trăi, de a percepe, de a defini exilul – câţi indivizi exilaţi”. Poetul Charles Baudelaire nu face excepţie de la această regulă: dimpotrivă, asumându-şi orgolios şi programatic aprofundarea „conştiinţei în rău”, dar şi „conştiinţa reflexivă” ca „schiţă avortată a dualităţii”, identificată de Jean-Paul Sartre în monografia Baudelaire (Gallimard, Paris, 1975, p. 26), el valorizează în cheie poetică un dat ontologic comun, altminteri inerent condiţiei umane.

I. Ne propunem, în cele ce urmează, să identificăm câteva figuri ale exilului din opera poetică a lui Charles Baudelaire. Cea dintâi alegorie a exilului terestru apare în Albatrosul, „călător înaripat”, „prinţ al norilor”, uşor de identificat de criticii biografici cu poetul însuşi, inscriptibil în tipologia poetului romantic sau pur şi simplu în categoria mai largă a poetului sau a creatorului, în general, ale cărui calităţi puţin obişnuite riscă să-l transforme într-un dezadaptat social: „Exilat pe pământ, printre huiduieli, / Aripile-i de uriaş îl împiedică să meargă”. (Am optat, în cuprinsul acestui studiu, pentru o traducere literală, plană şi cât mai exactă, în detrimentul formei.) Pentru marea masă socială, poetul are mari şanse să fie în permanenţă „celălalt”, cel care întrupează toate angoasele alterităţii. Marele poem introductiv Binecuvântare descrie pe larg acest „copil dezmoştenit” persecutat sau cel puţin scrutat cu teamă de ceilalţi, dar fiind, totuşi, tot în registru ornitologic, „vesel ca o pasăre”.

Lebăda, poem dedicat deloc întâmplător poetului Victor Hugo (exilat de Napoleon III pe insula Guernesey), oferă o a doua mare figură alegorică a exilului terestru: „O lebădă ce evadase din cuşcă / Şi, frecând cu picioarele sale palmate pavajul uscat, / Îşi târa penetul mare pe solul denivelat”. „O văd pe această nefericită, mit straniu şi fatal, / Către cer, uneori, ca omul lui Ovidiu, / Către cerul ironic şi de un albastru crud / Cum îşi întinde avidă capul pe gâtu-i convulsiv / Ca şi când i-ar face reproşuri lui Dumnezeu!” (Ovidiu, poetul latin exilat de împăratul August la Tomis, alt simbol puternic al exilului, mai este citat de Baudelaire în Oroare simpatică, într-un context ce apropie pierderea paradisului de exilul terestru: „Nu voi geme, precum Ovidiu / Gonit din paradisul latin!”)

Imaginea păsării evadate stă la originea unor asocieri în lanţ: „Mă gândesc la marea mea lebădă, cu gesturile ei nebuneşti / Ca exilaţii, ridicolă şi sublimă / Şi roasă de o dorinţă fără răgaz!” „Mă gândesc la femeia de culoare  slăbită şi ofticoasă / Ce tropăie în noroi, căutând, cu ochi sălbăticiţi, / Cocotierii absenţi ai superbei Africi / Dinapoia zidului imens de ceaţă; // La oricine-a pierdut ce nu se mai regăseşte / Niciodată! Niciodată! La cei care se adapă din plânsete / Şi sug la ţâţa de lupoaică bună a Durerii; // La orfanii sfrijiţi care se usucă pe picioare ca nişte flori! // Astfel, în pădurea în care spiritul meu se exilează / O veche amintire sună […] din corn! Mă gândesc la mateloţii uitaţi pe o insulă, / La captivi, la învinşi! Şi încă la mulţi alţii!” Catalizatorul acestei enumerări (lăsate deschise!) de figuri caracteristice exilului este lebăda evadată, pentru care, după Jean Starobinski (Melancolia la oglindă / Trei lecturi din Baudelaire, Julliard, Paris, 1990, pp. 70-72), „libertatea aparent recucerită e o şi mai gravă separare. Este trecerea de la o captivitate accidentală la un exil esenţial – la o lipsă şi la un sevraj absolute. „Pavajul uscat” îşi găseşte corespondentul în „orfanii sfrijiţi care se usucă pe picioare ca nişte flori”; „pârâul fără apă”, absenţa „lacului natal”, ciocul deschis semnalează o sete, o privare, deja metaforice, a căror accentuare ironică o va prezenta a doua parte, în amara satisfacţie ce constă în a suge „la ţâţa […] Durerii” sau în a se adăpa „din plânsete”.”

Ariditatea scenei matinale e pe deplin funcţională.  La fel de funcţională e şi referinţa la Ovidiu. „Ovidiu e un exilat. Baudelaire şi-l aminteşte.”

„În poemul lui Ovidiu, divinitatea îi dăruise omului osul sublim, chipul întors către ceruri. [Sau, în termenii Irinei Mavrodin, referirea indirectă la cerebralitate, la cutia craniană ca sediu al inteligenţei, poate fi tradusă drept conştiinţă reflexivă; gestul întoarcerii către cer e în sine reflexiv…] Ori, lebăda baudelairiană, imagine parodică a primului om creat, se întoarce către un cer care nu răspunde, către un Dumnezeu care, dacă există, nu poate fi decât ţinta provocării şi a „reproşurilor””… Întrebare: poate fi decelată, în preferinţa baudelairiană pentru fiinţe înaripate („regi ai azurului”), precum albatrosul sau lebăda, o reminiscenţă angelică?

II. Există, în opera poetică a lui Charles Baudelaire, şi alte referinţe concrete la exil: Sufletul vinului îl numeşte pe om „dragul său dezmoştenit”, Litaniile lui Satan îl desemnează pe acesta drept „Prinţul exilului, căruia i s-a făcut o nedreptate”, „cârjă a exilaţilor”, „tată adoptiv al tuturor celor pe care în neagra sa mânie / Din paradisul terestru i-a gonit Dumnezeu Tatăl”, Moartea săracilor este „patria antică” în care nefericitul revine, în vreme ce Străinul, care e ori un exilat de profesie, ori un cetăţean al universului, ignoră sub ce latitudine îi e situată patria.

Pentru Pierre Emmanuel (Baudelaire, femeia şi Dumnezeu, Seuil, Paris, 1982, p. 32), „solitudinea e o altă formă a separării ce face un exil din însăşi viaţa de care Baudelaire se bucură din plin, dar „cu amărăciune””.

În Noi note despre Edgar Poe din 1857, Baudelaire vorbeşte despre „natura exilată în imperfect şi care ar vrea să-şi însuşească imediat, şi chiar pe acest pământ, un paradis revelat”, prin intermediul artei…

Deci şi imperfecţiunea naturală poate fi resimţită ca o formă de exil.

Dar exilul cel mai dureros, pentru poet, va fi fost cauzat de separarea de mama sa, ori tăierea freudiană a cordonului ombilical, ce se va repercuta ulterior asupra tuturor relaţiilor sale amoroase, vegheate de icoana mamei. Sau exilul derivat din diferenţierea sexelor, în urma scindării mitice a androginului originar. „Dificultăţile poetului cu femeile, ambivalenţa relaţiilor sale, aţâţă necontenit dureroasa sa intuiţie că e separat, exilat: ele sunt ca şi figura acestui exil”, crede Pierre Emmanuel (op. cit., p. 150): „Baudelaire nu a inventat această simbolistică; nici n-a împrumutat-o. Ea face parte din misterul fiinţei. Baudelaire a suferit, fără iubire, sau cu o iubire în întregime răsfrântă în amintire, inconsolabila pasiune a unităţii”. „Toată viaţa sa se va sforţa în două direcţii aparent contradictorii: reîntoarcerea la Unu şi aprofundarea exilului” (ibidem, p. 42). Faţa şi reversul medaliei  sunt conştiinţa tragică a căderii în exil şi nostalgia paradisului (sau, tot în termeni camusieni, Exilul şi Împărăţia).

Mădălin Roşioru (9 aprilie 2007)