Cum m-am tradus în Jaccotett şi Robin
Catherine Lombez, profesor de literatură comparată la Universitatea din Nantes, este o referinţă obligatorie în materie de teoria traducerii literare, îmbogăţind semnificativ bibliografia de specialitate deja consistentă în limba franceză, mărturie a unui interes susţinut. În volumul La seconde profondeur, Traduire en poète. Les poètes traducteurs et la traduction poétique en Europe au XXe siècle [Profunzimea de gradul doi. Cum traduci când eşti poet. Poeţii traducători şi traducerea poetică în Europa în secolul XX], publicat în 2016 la Paris, în colecţia « Traductologiques » [„Traductologice”] a editurii Les Belles Lettres [Beletristice], ea remarcă multitudinea cazurilor de poeţi traducători (printre care P. Albert-Birot, S. Beckett, Y. Bonnefoy, A. Guerne, Guillevic, P. Jaccottet, R. M. Rilke, B. Pasternak, H. Thomas, M. Tsvetaïeva, J. Prévost, A. Robin) şi analizează mecanismele care fac cu putinţă transferul materiei poetice dincolo de barierele lingvistice; deşi la prima vedere particulară, marginală, traducerea poeziei ocazionează întrebări esenţiale referitoare la arta traducerii literare în general, evidenţiind faptul că scrierea unui poem seamănă enorm cu procesul traducerii.
Din volum am tradus două cazuri aparte, suficient de diferite şi de relevante pentru tematica abordată: elveţianul Philippe Jaccottet şi bretonul Armand Robin.
Cel dintâi analizează extremele traducerii: transparenţa absolută versus vizibilitatea maximă a traducătorului, optând pentru o cale de mijloc în care condiţia de bază a reuşitei e ca vibraţia, tonul sau vocea poeziei originale să răzbată în varianta tradusă; o traducere corectă care nu mai e poezie e o crimă. Între traducere şi exprimarea poetică a realităţii nu e nicio diferenţă de fond.
Cel de-al doilea, cunoscător a circa patruzeci de limbi, duce experienţa alterităţii la extrem: se traduce pe sine în poemele străine în care se regăseşte şi pe care le alege, cu sentimentul că este el cel ales, inversând programatic raporturile dintre traducător şi tradus. Depersonalizându-se, inventează ne-traducerea, afirmând că „există acelaşi poem în toate limbile, toate ţările, toate timpurile; există suprimarea traducerii”. Visează la „o traducere care să fie în acelaşi timp creaţie totală şi fidelitate totală. În care fiecare expresie să ţâşnească din carnea traducătorului aşa cum ţâşnise prima dată din cea a poetului!” Îngăduind sintaxei limbilor străine sau invenţiei lexicale proprii să îmbogăţească franceza, pare, în versurile proprii, straniu desprins din Testamentul arghezian.
În oglinda fiecărui text tradus se ghiceşte reflecţia / reflexia traducătorului, care traduce şi se traduce, într-o profunzime de gradul doi, un Joc secund…
Mădălin Roşioru
Te-ar putea interesa şi: