Întoarcerea traducătorului

Mi-e greu să mai scriu despre traducere fără să mă repet. M-am apucat de franceză în decembrie 1989, printr-a şaptea, atacând febril Micul Prinţ în original, fără vreo noţiune de gramatică, subliniind cuvintele necunoscute şi notând alături definiţia lor din dicţionar: aprop(r)ierea mea de franceză şi traducerea au coincis.

Am încercat primele traduceri literare în liceu, iar din prima lună de facultate am participat la aproape toate atelierele de traduceri organizate de Serviciul Cultural Francez din Bucureşti, sub îndrumarea doamnei Irina Mavrodin, pe o mare varietate de texte literare, în principalele centre universitare din ţară.

Am continuat să particip la ateliere chiar după terminarea facultăţii; mai târziu, ca redactor la Revista „Tomis” Constanţa, am scris sau am discutat despre traduceri, preţ de un deceniu, identificând principii sau bune practici ale traducerii literare, în spiritul axiomei tutelare profesate de doamna Mavrodin, „literal şi în toate sensurile”. Din 2010, am mâncat pâinea amară a traducerilor utilitare, din cele mai diverse domenii, constatând că nu există nicio diferenţă de fond ori de tehnică faţă de traducerile literare. Practica traducerii a constituit o constantă a vieţii mele, o linie directoare, de forţă sau de fugă, un fir al Ariadnei, o coloană vertebrală în lipsa căreia mi-e cu neputinţă să-mi închipui ce-aş fi devenit.

Azi predau franceza la liceu, iar traducerea reprezintă simultan o gură de aer proaspăt, ce-mi prilejuieşte descoperirea celor mai improbabile unghere ale francezei, de negăsit în practica didactică sau în interacţiunile francofone curente, dar şi scuza perfectă să mă ţin la o distanţă sigură de fascinaţia (trans)scrierii propriile mele texte literare: mă înspăimântă cântecul lor de sirenă.

Văd, în traducere, o practică spirituală, o suită de ritualuri de iniţiere. Ca pictatul icoanelor, e meşteşug dublat, întărit de rugăciune. O carte în lucru e o formă de bântuire, de posesie, iar publicarea ei – un exorcism. O sintagmă căreia nu-i găseşti pe moment echivalentul mulţumitor te urmăreşte pretutindeni, ca o erinie conştiincioasă: la cumpărături, pe stradă, sub duş, chiar în lumea viselor.

O parte din min(t)e lucrează fără pauze la traducerea curentă; obsesia cuvântului just nu catadicseşte să se lase izgonită decât de altă obsesie, cel puţin de acelaşi calibru. În mod straniu, adesea percep simultan toate sensurile unui cuvânt, toate intrările de dicţionar, etimologic, „literal şi în toate sensurile”, şi toate combinaţiile sintagmatice ale paradigmelor comprezente (şi deloc complezente). Blestem de filolog, amplificat de practica de durată a traducerii literare: să ai nenumărate chei de lectură, să tot vezi, dincolo de nişte cuvinte oarecare, în contexte cât se poate de obişnuite, în plin Paris, ce n-a văzut Parisul.

Stagiul parizian al atelierelor de traducere organizate de Institutul Cultural Român în parteneriat cu Centrul Naţional al Cărţii din Franţa s-a dovedit o ocazie excelentă de reflecţie asupra muncii de traducător literar, iar contactele cu profesioniştii francezi – una de obiectivare, prin întrebările puse şi mai ales prin răspunsurile primite. (Nu e o greşeală: chiar dacă nu mi s-ar fi răspuns, simpla formulare a nedumeririlor mele mi-ar fi fost oricum de ajutor.) Cutare traducător celebru are un ecran cu diagonala de un metru (ca mine!); îmi doresc să traduc, cândva, ca domnia sa, într-un fotoliu somptuos, balzacian, în care să mă împrumute somnul, preţ de câteva minute, la jumătatea frazei. Să mă trezesc şi să reiau fraza de unde o lăsasem. (Nu am loc în casă de aşa ceva. Am în schimb tastatură mecanică, iluminată, cu ţăcăneli retro, de mitralieră sau maşină de scris ori de cusut, şi mouse cu sensibilitate reglabilă, prin urmare aproape poetică…)

În absenţa esenţialului, mereu parţial ocultat, pot produce oricând definiţii funcţionale & contextuale ale mele. Cel care (se) traduce e una dintre ele: care se întoarce spre sine, după ce a trasat cu migală arabescurile fiecărei cărţi, în căutarea unui centru, a unui punct fix, numai bun de răsturnat lumea şi pământul, care-şi întoarce, trudnic sau fastuos, viaţa şi opera pe dos, care se întoarce pe toate feţele, făcând periodic feţe-feţe şi fiţe-fiţe, care, la nevoie, o întoarce ca la Ploieşti, care se întoarce în timp şi apreciază ca nimeni altul întorsăturile textului, care întoarce cu o cheiţă imaginară un ceas inexistent al cărui ticăit îl aude doar el, cu care ia pulsul frazei, care întoarce textul răznit (într-o nouă) (a)casă, care se întoarce întruna la text şi care (răs)tălmăceşte, se (răz)gândeşte şi-n cele din urmă se (răz)bună… (Aceasta îmi este autobiografia, pe care o dau, susţin şi semnez.)

Mădălin Roşioru

Te-ar putea interesa şi:

error

Vă place acest site? Distribuiţi, vă rugăm :)

error: Content is protected !!