Nostalgii cu profesorii mei.
La 30 de ani după căderea comunismului

Singura fotografie pe care o am din anul 1989 este poza tradițională de grup cu colegii mei, la finalul clasei a VIII-a din Şcoala Generală nr. 6 Constanţa (actuala „Nicolae Titulescu”). Cu mulți dintre ei m-am mai reîntâlnit în ultimii 30 de ani. Dar despre câțiva nu mai știu nimic de atunci…

Orice trimitere la copilărie trezește nostalgie. Sentimentele negative determinate de perioada comunistă pălesc în fața nostalgiei născute din amintirea anilor de școală. De altfel cu termenul de nostalgici au fost etichetați în anii 90 toți cei care și-au manifestat regretul față de comunism. Dacă îmi amintesc numai de liniștea din timpul orelor, de respectul față de profesori și de disciplina generală din școală, da, probabil că sunt și eu o nostalgică.

Am avut o copilărie cu TV alb-negru cu milieu deasupra și un singur canal de televiziune – TVR, Radio Vacanţa, Moș Gerilă, colindat din ușă în ușă, defilare, practică agricolă, adidași şi „teneși”, Lolek și Bolek, Mihaela, Cascadorii râsului, printre care inconfundabilii Stan și Bran, Teleenciclopedia, Telecinemateca, al XIV-lea Congres, Ceaușescu și poporul, trei trimestre, Trei culori cunosc pe lume, 9 pietre, elasticul, tubermane, cornete, şoimii patriei, pionieri şi utecişti, PTAP, Arabela şi Rumburak, parfum de trandafir în fiole de la bulgari, stilou chinezesc şi călimară cu cerneală, sugativă, bombonele Cip-cip.

Nu îmi era foarte clar în 1989, la numai 14 ani, ce profesie mi-ar fi plăcut să am. Sigur, îmi plăceau corectitudinea, ordinea şi disciplina, valori amprentate într-o familie în care tata era militar. Prin clasa a VII-a îmi liniasem un caiet studenţesc de matematică cu toată rubricaţia unui catalog şi mă jucam de-a profesoara. Nu ştiam atunci că aceasta avea să fie profesia mea…

Am uitat de mult formulele la geometrie, dar am păstrat vie amintirea profesorul de matematică Puiu Constantinescu. În laboratorul de matematică, plasat strategic deasupra cancelariei, intram la fiecare oră de geometrie sau algebră în cea mai mare ordine, fără să ne îmbrâncim, nicidecum să alergăm. Iar solemnitatea momentului intrării profesorului în clasă şi acum mă înfioară: cu toţii aşteptam în bănci de cum se suna de intrare. Încă din pauză, elevii de serviciu cu tema scriau rezolvările pe tablă. Îi auzeam paşii şi uşa de la cabinet, aflată în spatele clasei, deschizându-se. Micile discuţii şi rumoarea specifică înainte de începerea orei încetau imediat. Ne ridicam de pe scaunele din lemn care se rabatau, ţinându-le cu mâna. Nu rostea nici un sunet, noi nu spuneam nimic. Aşteptam să ocolească rândul de bănci de la perete şi să meargă la catedra din spatele clasei. Îşi trăgea scaunul să se aşeze şi la fel făceam şi noi.

Invariabil, ora de matematică începe cu corectarea temei. În toţi anii de şcoală a fost singurul profesor pe care l-am avut care nu-şi saluta elevii, singura oră la care nu lălăiam „buunăă ziuuaa”. De asemenea, numai  în laboratorul de matematică am avut catedra profesorului în spatele clasei. Astăzi realizez că este locul optim pentru profesorul de matematică: elevii au în faţă numai tabla pentru exerciţii şi nu mai pot monitoriza fiecare mişcare a cadrului didactic.

Am fost – şi am rămas – fascinată de vitalitatea profesoarei de educaţie fizică Mioara Mihai. Bună organizatoare, sufletistă şi haioasă, profa Mihai a fost singurul profesor de sport care dădea startul strigându-ne „hep!”, tăind aerul cu mâna dreaptă în timp ce cu stânga pornea cronometrul.

Nu aş fi zis, copil fiind, că orele de atelier mă pregătesc pentru viaţă. Astăzi abilităţile pentru viaţă sunt prezente în şcoală mai mult teoretic. Nicio oră din trunchiul comun al noului plan cadru nu se compară cu orele de atelier în care profesoara Mamurie Beghim ne-a învăţat să coasem musca, să croim fusta cloş, să împletim, să facem salată şi câte şi mai câte.

Chimia fără experimente nu e chimie. Profesoara Maria Aurică ne-a pus eprubeta în mână şi ne-a lăsat să folosim hârtia de turnesol într-un laborator în care fiecare bancă avea chiuveta ei, unde spălam baghetele de sticlă şi paharele Berzelius. Experimentarea nemijlocită este cea mai bună metodă de învăţare pentru elevi, iar la orele de chimie am avut norocul să fac acest lucru.

Primul profesor de istorie pe care l-am avut a fost Florina Botoş, un om cald şi empatic. Astăzi, la clasa a V-a, folosesc scara epocilor istorice exact aşa cum mi-a fost predată şi amprentată când eram, în anul 1985, în clasa a V-a. Stilul fascinant de predare, bazat pe reînsufleţirea trecutului, schemele concise şi atmosfera prietenoasă pe care o impun în prezent la clasă i se datorează.

De-a lungul celor 21 de ani la catedră am trăit diverse emoţii: de la emoţia primei şedinţe cu părinţii, la cea a inspecţiilor pentru gradele didactice sau a festivităţilor de absolvire ale unor promoţii de excepţie. Dar niciuna dintre aceste emoţii nu au egalat-o pe cea din septembrie 2002, când am devenit colegă de cancelarie, după 14 ani de la terminarea gimnaziului, cu primul meu profesor de istorie şi prima dirigintă, doamna Florina Botoş.

Astăzi, vocabularul fiului meu, în vârstă de 14 ani, abundă în cuvinte –  pentru el fireşti – precum smartphone, digital, bluetooth, cablu TV, satelit, PC, laptop, notebook, Iphone, Ipad, Mac, Internet, Google, Drive, cloud, site, server, streaming, e-mail, Yahoo, Facebook, Instagram, Tik-Tok, Whatsapp, messenger, chat, mall, meme, parking, supermarket, minimarket, hipermarket, target, chifle kaiser, baghetă franțuzească, prosciuto, funghi, Fornetti, Food court, Take away, sală de jocuri, playstation, X-box, pariuri sportive, converși, jordani, after school, Şcoala altfel, download, forward, trendy sau cringe.

M-am surprins acum ceva timp folosind, într-o argumentaţie, formula de introducere „pe vremea mea”, folosită extensiv într-o serie populară de meme.

Am realizat atunci că lumea în care trăiesc s-a schimbat şi că este absolut necesar să mă adaptez prezentului. A fost momentul care m-a determinat să renunţ la vechiul meu mobil cu butoane (a cărui baterie ţinea mult, foarte mult, extrem de mult) în favoarea unui smartphone mereu conectat la net.

Dacă reuşesc să mă adaptez vremurilor în care trăim, dacă reuşesc să fiu un profesor bun pentru elevii mei, numai cei din jurul meu pot spune.

Cu certitudine pot afirma însă, la 30 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, trăite când aveam doar 14 ani şi înţelese mult mai târziu, în vâltoarea unei tranziţii spectaculos-interminabile, că valorizarea experienţei pozitive a trecutului ne este absolut necesară în prezentul nostru continuu…

(Un articol de Mirela Roşioru)

error

Vă place acest site? Distribuiţi, vă rugăm :)

error: Content is protected !!