Scriitorul în vacanţă

…Nici nu aşternusem bine pe hârtie [cândva prin 2005 – notă actuală, haha, camusian!], titlul prezentului articol, pe care se presupunea că mi-l voi asuma, conştiincios, cu toată seriozitatea, eventual şi cu oarece apret academic, că mă şi pufnise râsul, în plină şedinţă de redacţie (moment solemn) [înainte să devin tată, moment cu adevărat solemn]: aveam să concepem un întreg număr de revistă [„Tomis”, desfiinţată oficial din 2010] în baza unui oximoron de o suavitate aparent imbecilă întrucât, nu-i aşa, toată lumea ştie, de la Nichita cetire, că „poetul, ca şi soldatul, nu are viaţă personală”, şi nici prozatorul, dramaturgul sau eseistul n-o duc mai bine de felul lor. (De editorialistul improvizat, ce să mai vorbim!) Ca în cazul tuturor vocaţiilor autentice, incompatibile cu jumătatea de măsură sau de normă, lapsus-ul, hiatus-ul sau vacanţa îmi apăreau de neconceput, ca un călugăr slobozit vremelnic, cu voie de la stăreţie, de credinţa în Dumnezeu. Atât că, totuşi, călugăria nu-i meserie, după cum nici scrisul nu e: în definitiv, eşti scriitor 24 de ore din 24, 7 zile pe săptămână, sau nu eşti – iar afirmaţia e la fel de valabilă şi în cazul celorlalte profesiuni de credinţă. „Soldatul nu doarme, el execută program de somn” – aşa suna, nu ştiu cât de în glumă sau de în serios, una din replicile frecvente ale spaţiului cazon: nu ştiu dacă, în cazul scriitorului, poate fi invocată vreo excepţie sau clauză de constituţionalitate, prevăzută sau nu în Codul Muncii. Să admiţi, ca scriitor, că intri în vacanţă e ca şi când ai consimţi să ţi se extirpe temporar întreg sistemul nervos central: ar însemna să te negi în ceea ce ai mai esenţial în tine, să devii un ecorşeu ridicol, bun de reprezentat ce nu e omul – iar creatorul, cu atât mai puţin. Râsul meu oarecum insolent nu era întrutotul neîntemeiat!…

…Apoi mi-a revenit spiritul de aventură – să clădeşti pe un paradox, să ispiteşti (un tigru flămând cu o banană sau) echilibrul instabil al unei planşe de surf aflate pe creasta avântată a unui val – şi, cu o oarecare întârziere, şi spiritul practic: în România nu (mai) există prea mulţi scriitori care să trăiască exclusiv de pe urma vocaţiei lor, cei mai mulţi dintre ei fiind obligaţi să semneze, cu mai multă sau mai puţină convingere, condica pe câte undeva. Concediul acestor plătitori de impozit n-are însă nici o legătură cu vocaţia lor fundamentală, definitorie, ba chiar dimpotrivă: despovărat pentru un răstimp oarecare de obligativitatea cotidiană a muncii, scriitorul poate reveni cu adevărat de-abia în vacanţă la „fiarele meseriei” lor de suflet.

Alţi scriitori par în concediu mai tot timpul, spre disperarea colegilor: „cu ochi halucinaţi şi mistuiţi lăuntric”, ei îşi urmează, în cadenţă de somnambul (funambul), propriile lor vise (garde tes rêves! / Les sages n’en ont pas d’aussi beaux que les fous ! – Ch. Baudelaire), de care preferă să se lase devoraţi, adesea în detrimentul vieţii sociale, a carierei profesionale sau chiar a familiei. Cazul lor e poate cel mai bun exemplu al imposibilului respiro din lumea creatorilor, sintetizat de G. Enescu într-un chip care pe vremuri mi se părea, în plină propagandă comunistă, de o dubioşenie lozincardă: „Odihneşte-te de muncă prin muncă!” Din păcate (sau, cine mai ştie, poate din fericire), scriitorul nu are, ca alternativă la vocaţia sa definitorie decât, poate, tentaţia altor vocaţii paralele, concurente, care să şi-l dispute acerb pe cadranul ceasornicului (adevăratul câmp de bătălie al „timpurilor moderne”). Cu puţin noroc, o asemenea vocaţie (adesea salutară) poate fi lenea, deşi nici în ceasurile sale de răgaz lupul nu-şi permite să se lepede total şi ireversibil de năravul său onomastic: un samurai rămâne la fel de samurai chiar şi atunci când se ucide, ritualic, prin hara-kiri. [Iar, astăzi, se ştie că un samurai fără sabie este la fel ca un samurai cu sabie, numai că fără sabie.] Micile celule cenuşii sunt singurele care nu se regenerează, murind de insomnie: chiar visele nocturne le solicită! Feal al imaginaţiei, scriitorul n-are, vai lui, nici o şansă reală de vacanţă!

Abstragerea totală, nirvanatică, din contingent, abolirea proceselor cognitive, abdicarea totală, fie şi temporară, de la o vocaţie creatoare uneori exigentă până la tortură nu e, până la urmă, decât un alt nume al nostalgiei, în care umanitatea mea se regăseşte plenar. (Şi nu e oare nostalgia unul dintre motoarele cele mai turate ale creativităţii? Sau vidul pe care în sădeşte dintru început în fiinţa noastră, şi pe care ne chinuim să-l umplem pe parcursul întregii noastre vieţi. Câtă nostalgie, în definitiv, în acest paradox aparent inept: vacanţele – improbabile, imposibile, ale – scriitorului!)

Există, totuşi, o vacanţă care-l afectează pe scriitor în mod esenţial: cea a muzei sale! Nu se ştie prea bine pe ce coclauri tereştri sau metafizici îşi petrece aceasta clipele libere, în care dezertează cu neruşinare, lăsându-şi scriitorul năuc în post, cu pixul indecis deasupra hârtiei teribil de albe sau cu indexul inutil suspendat deasupra tastaturii maşinii de scris sau a calculatorului. Sunt fel şi fel de muze: unele conştiincioase, chiar stahanoviste, altele de-a dreptul hahalere, obraznice şi fără cuvânt. (Se pot întâmpla lucruri tragice atunci, dar nu vrem, nu-i aşa, să ne periclităm dispoziţia estivală [sau hibernală, acum!] povestind filme de groază: în definitiv, doar ce am revenit [reintrat] din [în] concediul legal de odihnă.)

Dar despre vacanţele muzei, cu bunăvoinţa acesteia, poate într-un număr viitor [altădată niciodată]!

Un articol de Mădălin Roşioru din 2005 [recitit în 2019]

error

Vă place acest site? Distribuiţi, vă rugăm :)

error: Content is protected !!