Cum am învăţat franţuzeşte
Tata preda franceză, dar la altă şcoală; eu studiam limba rusă, cu mama, pe când asta încă nu ajunsese un păcat. În decembrie 1989 abia împlinisem 13 ani; eram un elev bun, din inerţie, şi învăţasem până atunci engleză şi rusă fără să mă întreb o clipă la ce-mi folosesc; cumva ca pe matematică. Abia convoaiele umanitare de după ceea ce părea, atunci, o revoluţie, pline de vorbitori de franceză, care treceau prin oraşul meu natal, în microbuze doldora de pachete care miroseau frumos, aveau să-mi deschidă mintea, să producă un declic care mi-a determinat întreaga existenţă…
La început a fost invidia, o invidie sănătoasă. Tata şi profesorul meu de muzică, un om cu o educaţie aleasă de la care luasem lecţii de pian la Casa Pionierilor şi deprinsesem curentele literar-artistice încă din gimnaziu, discutau, dezinvolţi, cu francofonii din convoaiele cu ajutoare care aveau nevoie de orientare. M-aş fi băgat şi eu în seamă, dar nici măcar pe engleza mea nu mai eram sigur: nu că n-aş fi avut destule cunoştinţe, dimpotrivă, dar încă nu-mi trecuse prin minte că mă puteam folosi de ea într-o conversaţie cu nişte oameni reali. Pentru mine era doar o materie şcolară!
Nu ştiu cum anume a ajuns în casa noastră un exemplar din Micul Prinţ. Mirosea frumos, altfel decât cărţile noi din România. Între timp tata se împrietenise cu câţiva francezi, vreo doi ne-au şi vizitat. Aş fi vrut să le pun o sumedenie întrebări. Ce să vezi, nu ştiam destulă franceză! (Prin clasa a doua, parcă, fusesem la un cerc de franceză la Casa Pionierilor, fără mari urmări; când eram într-a patra, tata mă lua cu el la orele de franceză de la o clasă de-a cincea; rămăsesem cu anumite noţiuni, dar prea puţine; încă nu se lega nimic.) Noroc cu ediţia specială din Micul Prinţ!
Pur şi simplu, m-am apucat, în clasa a şaptea, cu dicţionarul francez-român la îndemână, să citesc Micul Prinţ. Parcă traduceam din latină. Infanteristic, pas cu pas, cuvânt cu cuvânt. Subliniam cuvintele necunoscute, le căutam definiţia, o scriam cu creionul alături. Pe copertă îmi trecusem numele, cu un adaos fantastic: propriétaire. Mda, începeam să mă împroprietăresc, carevasăzică.
Tata n-a zis nimic. M-a lăsat să-mi bat capul vreo jumătate de an, după care mi-a zis: La anul voi avea o meditaţie cu o fată deşteaptă. Dacă vrei, poţi să participi şi tu. Ceea ce am şi făcut, cu mare entuziasm. Meseria se fură, trebuie să lupţi pentru ce-ţi doreşti, altfel nu se prinde nimic. La liceu am dat rusa pe franceză. Am început să merg la olimpiade. Am ajuns primul pe judeţ, al patrulea pe ţară (Premiu Special la Olimpiada de franceză), apoi primul pe ţară (la Concursul european de disertaţie în limba franceză organizat de Alianţa Franceză; aşa am ajuns prima dată în Franţa. Et la géographie, c’est exact, m’a beaucoup servi. Atunci îi recunoşteai pe est-europenii care începuseră să bântuie prin Occident după încălţămintea proastă. Dar şi după lecturi: într-a zecea citisem toate piesele lui Racine, lucru de mirare). Am mers apoi la Litere, am participat, încă din primul an, la atelierele de traducere ale doamnei Irina Mavrodin, m-am apucat de traduceri literare. Lorsque j’avais 13 ans, j’ai vu, une fois, une magnifique image, dans un livre sur le Petit Prince. Un veritabil act specular, realizez acum pe deplin. Voilà la copie du livre.
După ce am devenit la rândul meu profesor, mult timp am regretat pierderea primelor mele două caiete de franceză. Erau franţuzeşti, liniate altfel decât cele româneşti, mai fin. Şi miroseau frumos, altfel decât caietele noi din România. Am realizat după aceea că pierderea lor m-a forţat să-mi descopăr modalităţi proprii de a preda, ceea ce nu e deloc un lucru rău. Dar tot mi-ar fi plăcut să le mai am, în amintirea copilului care eram atunci. Ultima dată când am fost în Franţa am cumpărat, pe negândite, un astfel de caiet, pentru băiatul meu. Încă nu l-a folosit la nimic, aşteaptă. Affres du style ou pas, n’importe, e bună, din când în când, câte o pagină albă… Cine ştie ce mai vesteşte?
Încă învăţ limba franceză, desigur. Practic, în fiecare zi. Uneori am impresia că ştiu cât de cât doar două limbi, ca Adela lui Garabet Ibrăileanu: ţărăneşte şi franţuzeşte.
Micul Prinţ mă mai vizitează, din când în când. Nu foarte des. Ştiu, e mai greuţ cu călătoriile prin spaţiul cosmic. Poate se izolează de nebunia de pe lume pe asteroidul B 612… Dar tot rămâne cel mai simpatic şi cel mai ingenios ambasador al Franţei. Ba se dă tradus de-o prietenă, ba găseşte tot felul de tertipuri pentru a reveni, discret, în viaţa mea.
Ultima dată când ne-am văzut mi-a făcut o vizită intertextuală la locul de muncă… 🙂
Mădălin Roşioru