Ion Roşioru: Plonjon psihanalitic sau (dez)avantajele de-a fi copilărit lângă Sfatul Popular

După măritişul cu bravul regim comunist, Primăria a devenit Sfat Popular. Asta a fost prima lecţie despre sinoni­mie, altfel, cine ştie, poate n-aş fi avut niciodată habar. Am înţeles tot aşa de curând că de-aici veneau toate veştile proaste: biruri travestite, rechiziţii, autoimpunere, cote, asigu­rări la ADAS, somaţii diverse, interdicţia de a da drumul câinelui, deci vocabularul meu s-a îmbogăţit, neologistic vorbind, mai devreme c-un ceas. Copilărind aici, nu m-am plictisit niciodată; în faţa Sfatului ai fi zis că e zilnic un mic iarmaroc; unii aşteptau ore-ntregi vr’o hârtie, alţii căscau gura sau doar voiau să audă pe gratis ce se mai întâmplă prin lume; pădurarii-şi legau caii de garduri, postașu-n picioare uneori nu putea să se ţină deloc. Nimic însă nu egala sosirea maşinicilor negre (precoce, deci, am învăţat diminutivele, mai sigur temeinica scârbă de ele). Lăsam totul baltă când le auzeam strănutând, uneori ieşeam chiar din gârlă, numai şi numai să văd, cum apăreau, ca prin filme, tovarășii-n haine de piele. Lumea tăcea, ei vorbeau aferat de nesomn şi duşmani (noaptea visam că mă lupt c-un elev dintr-o clasă vecină), cum era, bunăoară, preotul de care am fost vitregiţi într-o noapte. Reînviase Iuda, şi Iisus, vorbea de vânzare la ultima-i cină.

Cele-nvăţate la şcoală se băteau cap în cap cu cele ştiute de-acasă. Eram înclinat să-i acord credit maxim junei învă­ţătoare care ne povestea de cel ce-a procreat pentru planetă sute de popoare şi nu puteam să înţeleg nici mort cum de-ndrăzneşte tata pe Stalin să-l înjure doar pentru că am fost dezmoşteniţi de câteva hectare de pădure. Am învăţat, atun­ci, duplicitatea şi-am practicat-o toată viaţa mea sub forme poate mult mai rafinate şi nici acum nu-s lecuit de ea când scriu purtat de gânduri spre fosta Primărie, când drumul mi se toarce printre păduri de „foşti” şi când aud dictonul: „ce-a fost o să mai fie” şi-mi urlu în oglindă: „nici tu nu te cunoşti!” Îi cânt oglinzii-n strună. Sunt iar copil. Spre seară, funcţionarii pleacă agale de la Sfat spre MAT sau spre poverne, spre case sau amante, spre unde-i încă spaimă în oase de băgat. Stăpân în hardughie rămâne gardianul – un om cu mâna stângă lăsată în război. El pune gaz în lampă, deretică şi duce spre prund un coş de plastic albastru cu gunoi. Să scormonim dăm iama ştrengarii din cătun: Stănel al Naşei Luxa e mort după chiştoace; orfanul epileptic adună doar agrafe; în fine, fiecare ce-apucă şi ce-i place. Eu, unul, în această diviziune-a prăzii, contez ca-mpătimitul de foi de indigou: azi ştiu de ce-am făcut-o: se profila în mine condiţia de dascăl – releu pentru ecou!

***

Viitori oameni de serviciu, gardienii erau în număr de doi, dar cum ambii aveau doar câte o mână, în memorie îmi persistă doar unul. Lucrau dou’ş patru cu dou’ş patru, păzind Sfatul Popular de strigoi, dar peste noapte dormeau, se zicea, de-ai fi putut să tragi în hardughie cu tunul. Nouă, copiilor, ne plăcea ritualul prin care unul dădea celuilalt în primire mobilierul, telefonul, maşina de scris, mătura, un coş de hârtii, un topor şi o cofă de apă. Le numărau de câteva ori, întocmeau procesul-verbal şi-l semnau tacticoşi şi uneori mâncau împreună pe-un birou, mămăligă cu brânză sau slană cu ceapă, trimiţându-ne la furat de cireşe sau pere pe cei socotiţi ne-ntru totul fricoşi. Doamne, cum mai sor­beam povestirile lor din război, cu cehoaice postite şi-asal­turi eroice la nu ştiu ce cote din Tatra, cu sânge ţâşnind din cotoare de mâini şi picioare, şuvoi, despre cum în spital le cântase în limba română Juana mulatra, parcă n-am fi avut cântăreţele noastre celebre şi noi. Ne foloseau la răsucit ţigări, lucru cam greu de-ntreprins cu o singură mână, ori să le ducem trompetele când ștabii-i mânau cu anunţuri prin sat, să debităm minciuni la telefon, de suna, cum că ei cei în drept să-l păzească se aflau la fântână, şi chiar să notăm în registru de era vr’un anunţ important şi urgent de notat. Oameni miloşi, ne mai scăpau, pe furiş, uneori, câte-o litră de gaz (cota lor la acest sortiment nefiind, îmi zic azi, limi­tată); le dădeam, în schimb, ţuică şi cu toţii cădeam unanim în extaz, deşi numai unul din noi, pe sprânceană ales, era acceptat la maşină să bată. Am ieşit din copilărie ocolit copios de-o asemenea şansă, degetele mele defulându-se de milioane de ori mai târziu, optimist, chinuit, rutinat, de nevoie, scârbit, visător sau în mistică transă, ca şi-n clipa aceasta în care trecutu-l forez, îl extrag şi-l transcriu!

***

Dactilografa Sfatului Popular era Didi, fiica scăpătată a negustorilor greci morţi în împrejurări dintre cele mai stranii: ea la naşterea fetei, el coborând un butoi cu măsline în beci.

Iarnă sau vară, Didi se îmbrăca vaporos. Era înaltă, subţire şi zglobie ca vântul. Spectacolul zilei consta în a o vedea venind sau plecând. Pot jura că mergea fără să atingă pământul. Era blondă. Avea ochii albaştri şi mari. Degetele ei erau lungi şi frumoase. În urma-i persista o mireasmă de tei înflorit şi un dulce froufrou zăpeziu de mătase. Aerul prin care-a trecut mi-a rămas în plămâni. Într-o seară m-am pomenit lângă maşina de scris la care ea lucra peste zi şi-am pus mâna pe taste şi, subit, m-am simţit conectat la un vis.

Târziu de tot mi-am luat şi eu una, prezumtiv corp delict pentru miliţia locală, dar am riscat, solidar cu silfida ce m-a băgat în cea mai sfântă boală.

Crâmpei de auroră boreală şi ideală pulbere de stele, îmi cer iertare dacă la iveală dau arhetipul patimilor mele căruia astăzi ştiu că-i datorez poemele de dragoste pe care le iscă-n mine, le transformă-n crez şi-n rost atâtor nopţi mistuitoare!

***

Sfatul Popular era într-o clădire grecească. Fusese proiectată pentru un han cu nivel, cu mult înainte de a fi început răzbelul şi nu se mai ştia dacă stăpânul apucase să locuiască în el.

La etaj era acum jandarmeria. Şeful de post, Condu­rache, un ţigan mustăcios, ne-a împuşcat câinele şi tata a vrut să-l omoare; au sărit însă oamenii şi din pumni i l-au scos. lată care-i sursa urii mele faţă de jandarmii deveniţi miliţieni mai apoi, inşi plini de ei şi mai presus de oricine, nicidecum îndrituiţi să ne apere, cum s-ar crede, pe noi.

Şeful de post era însurat c-o cucoană lălăie ce mă servea uneori cu şerbet şi cu apă. Capotul îi cădea copios pe-un pantof ortopedic. Nu voia să se ştie că-i şchioapă.

Când mă zgâriam prin cearăţii de prun, mama mă trimitea la cucoană după unsoare de puşcă. Infirma îmi ogoia rănile cu vaselină şi se prefăcea, gudurat, că mă muşcă. Din acest episod izvorăşte-aşadar frica mea de femei generoase, de daruri venind dinspre case greceşti, de sânii captivi sub parşivă mătase.

Doi militari în termen îşi făceau la post al doilea ciclu de armată. Duminica veneau să-i tundă tata şi-i mai opream la masă câte-odată. Mâncau jumări cu mămăligă rece, beau vin şi povesteau de pe la ei şi îmi dădeau şi mie-o armă goală să pustiesc poveştile de zmei. Acum am revelaţia deplină de ce în toată critica prestată n-am „doborât” un singur scriitor: ce poţi vâna c-o puşcă descărcată?

***

Tot în incinta Sfatului era un grajd enorm şi monta comunală; de tauri îngrijea un fost argat, netrebnic cu mustăţile pe oală. Venise din Zagon, căsătorit c-o bongheriţă cu copil din flori şi pentru că-l primise-n el, partidul îl răsplătea de infinite ori.

Ne-a omorât o dată nişte raţe ajunse sub coteţ la vierii lor ce se-nfruptau hulpavi cu urluială doar aparent a-ntregului popor. – „Noi suntem comuniştii, i-a spus mamei care plângea. Voi sunteţi nişte hoţi şi n-aveţi voie pe pământul nostru; de vă mai prind vă hăcuiesc pe toţi!”

Statu-i dăduse salopetă nouă. Purta bocanci. Mâncau acasă pâine. Îi proslăveau pe Luca şi pe Dej, dar el şi-a dat sfârşitul ca un câine lovit în plină stradă din senin de pro­pria lui ură proletară, deşi făcea fără-ncetare caz de-o fără margini dragoste de ţară.

Ştiu azi şi când şi cum s-a declanşat măreaţa-mi greaţă anticomunistă ce niciodată nu s-a temperat, ba chiar cu zel s-o manifest insistă.

***

Am fost vecin cu Sfatul Popular. Abia-ncepuse iepoca de aur: dar ce spectacol, Doamne, când veneau sătencile cu vacile la taur. Lega muierea vita-nfierbântată. Mergea încet să cheme tăurarul. Acesta apărea îngândurat şi-şi aprindea ţigara cu amnarul. Scotea pe nări fuioare lungi de fum. Trăgea de timp. Îşi da cu presupusul. Făcea cu ochiul. Tuta chicotea când I-auzea căi se aia fusul.

El se-ntoarce c-un taur pe potrivă, cu lanţ în coarne şi belciug în nas şi îl plimba încet în jurul vacii şi mormăia că n-are unul stas; trăgea scârbit din mucul de ţigare, semn de regret că-n zonă nu există şi nici prea lesne nu va exista o vacă de factură comunistă. Apoi spunea scuipând conde­scendent: – „Ai dreptul la o singură cuplare; să nu băgăm, ţi-o spun ca fost sergent, în teaca mică sabie mai mare!”

O, bon Dieu, rugându-te să-mi ierţi preatimpuria-mi curiozitate, realizez c-atunci am învăţat că vorbele au sensuri figurate!

Pleca salariatul comunal pe Ghiocel la ieslea lui să-l ducă. Femeia îl urma încetinel. Săream şi eu uşor peste ulucă. Scoteam un nod din scândură. Priveam scena montă­rii – acum umanizată. Visa grăjdarul oameni noi ca el? Vă jur că n-am aflat-o niciodată. Un lucru este astăzi sigur: că puţina mea cultură sexuală a început la Grajdul Comunal, în mod empiric, nu ca azi în şcoală!

***

Taurii negri trebuiau hrăniţi la iesle, fie iarnă, fie vară, nutreţul lor fiind cosit şi-adus pe bază de sudoare voluntară.

Fiind cu Sfatul proximul vecin, tata era frecvent mobilizat pe fostul lot bisericesc la coasă şi, mai ales, cu boii la cărat.

O dată mama m-a trimis la el cu turte şi c-o oală de tocană, dar tata n-avea vreme de mâncat căci ploaia-n nori se profila avană.

De forfota din jurul clăii m-am îndepărtat şi, potopit de ciudă, am spart ulciorul verde smălţuit, cărat acolo cu atâta trudă.

Acasă, seara, m-am bătut cumplit înfăşurându-mi soarta-n vorbe grele: ci astăzi văd în pater-ul flămând întâia probă a revoltei mele.

În felul meu de mic am sabotat maşina fericirii comu­niste şi cred că toată viaţa m-am rugat ca ea să înceteze să existe!

***

Camera de arest se afla la etaj. Copii, în joacă, îi spuneam la rist. Erau aduşi aici cei vinovaţi de ultraj, hoţi de găini şi­ arare vr’un diversionist.

Când simţeau că nu-i nimeni prin preajmă, „ristaţii” ne chemau printre gratii sub geam. Noi aveam deja pregătite mămăligă şi ceapă şi c-un arac spre gratii le-aburcam.

Mulţi ne erau recunoscători mai apoi. Pe alţii nu i-am mai văzut niciodată, iar dacă stau şi cuget, cei mai mulţi dintre noi ne-am simţit ca ristaţi viaţă toată.

***

Îmi amintesc c-odată l-au adus pe unul împuşcat într-o cabană. Bătrânul avea barbă ca Iisus şi-n piept şi-n cap câte-o hidoasă rană.

O zi întreagă l-au ţinut în Sfat să vină toţi sătenii să-l privească pe cel de un deceniu căutat fiindcă voia regimul să-l zdrobească.

Îl ciuruise-un pădurar bătrân ce se umfla în pinteni de ispravă, slujbaş fidel al noului stăpân neprididind la rându-i să-l ridice-n slavă.

Cel mort era penultimul rebel din mlaştina scursurii partizane şi-acum zăcea cu două gloanţe-n el şi vlăguit ca sfinţii din icoane.

Mortul fusese-nvăţător în sat; purtase-nveterat diago­nală, în munţii lui vânat neîncetat de comunişti, de foame şi de boală.

De-ngropăciune parte n-a avut şi-odată vernisajul ispră­vit, băieţii-n haine negre, lupi în rut, în duba lor funebră l-au suit.

De câte ori prin Sfat, apoi, m-am dus mi s-a părut că văd în holul mare imaginea bătrânului Iisus prinzându-mi-se tainic de picioare.

Şi-am înţeles că-s morţi care rămân să ne reverse-n inimi neuitare – mireasmă-a verii-n clăile de fân când iarna-n suflet prinde să coboare.

***

Chiar la intrarea-n Sfatul Popular te-ntâmpina Gazeta de perete la care a trudit cu sârg amar învăţătoarea noastră pe-ndelete, şi-o ştiu fiindcă trei ore i-am pozat, în soare, cu bărbia într-o bâtă şi alte trei sub un stejar, somat să-mi las acasă mutra mohorâtă. Până la urmă n-a ieşit nimic şi-au reprodus pe altul dintr-o carte, tovarăşii zicându-şi că-s mojic ca de-o aşa onoare să am parte sau, unii, poate chiar au intuit în mine scârba care-avea să vină faţă de viitorul lor hrănit c-o veşnic iluzorie lumină.

Gazeta de perete mi-a respins întâiul meu grupaj de poezii despre-un copil ce lângă focul stins murea visând un car de jucării.

Se cere precizat c-acest grupaj a apărut în proprie regie şi-a fost cotat ca act de sabotaj şi blasfemie pusă pe hârtie.

Parcă-l aud pe-un activist umflat zborşindu-se-arvunit de-apoplexie: – „Moş-tu Crăciunul tău e un rahat, iar tu deja miroşi a puşcărie; am să-l trimit pe tac’tu la Canal, de nu-ţi bagi mintea-n tigva aia seacă şi-nfund cu tine-arestul comunal, de îngeri albi şi de Crăciuni să-ţi treacă!”

Cred că de-atunci am devenit imun la toate sforăriile cenzurii, puiul cre(ş)tin de mijlocaş nebun livrându-se vârtos literaturii…

 

[Din Luceafărul de ziuă – povestiri, Editura „Ex Ponto”, Constanţa, 2004, pp. 65-72.]