Secretele Bastiliei
Povestea Bastiliei începe în secolul XIV, când fortăreaţa e construită într-un timp record de numai 13 ani, între 1370 şi 1383, sub domnia „regelui de sub ceas”, preaînţeleptul Carol al V-lea, cel dintâi Delfin al Franţei. Dar de unde urgenţa?
În 1358, în plin Război de o Sută de Ani, când regatul Franţei era parţial cucerit de englezi şi însuşi regele Franţei, Ioan al II-lea, zis „cel Bun”, era prizonierul acestora, poporul şi burghezia din Paris s-au revoltat împotriva puterii regale. Sub conducerea lui Étienne Marcel, starostele negustorilor, un fel de primar de atunci, parizienii au invadat palatul regal din Île de la Cité unde regentul Carol, în vârstă de 20 de ani, a asistat neputincios la asasinarea a doi mareşali ai curţii sale.
Uns rege în 1364, Carol al V-lea, zis „cel Înţelept”, decide să-şi asigure securitatea personală şi a curţii sale mutându-se ceva mai spre est; fortăreaţa Bastiliei de lângă noua sa reşedinţă regală, ridicată în completarea unor fortificaţii începute de Étienne Marcel, are şi rolul de a-i descuraja pe oamenii de rând să se mai joace de-a „vestele galbene”, cum o făcuseră în trecutul recent, nu doar de a împiedica un eventual atac al englezilor dinspre vest. Ulterior Carol al V-lea investeşte în castelul din Vincennes, unde se născuse, pe care îl dezvoltă, continuând proiectele tatălui său şi ridicând acolo cel mai înalt donjon din Europa acelei vremi, de 52 de metri. Biroul său, aflat sub orologiul din turn, dă imaginea unui monarh cerebral şi extrem de organizat, amator de lectură, care ne-a lăsat şi extinderea Luvrului şi îmbogăţirea bibliotecii acestuia. Sfânta-Capelă din curtea Castelului din Vincennes, un alt proiect al său, va fi terminată abia în Renaştere.
Bastilia devine, treptat, închisoare de stat, începând cu 1417. A fost şi arsenal, adică depozit de armament şi muniţie, dar şi loc de recepţie. Prizonierii, nu foarte numeroși, au parte de condiții selecte. Înainte de apariția aplicațiilor de livrare de pe smartphone, ei dau comandă bine-mersi de mâncare, cărți sau haine, şi pot primi vizite. De rezervarea în acest hotel un pic special se ocupă regele, printr-o simplă scrisoare, lettre de cachet, care le asigură cazarea între o lună şi trei ani.
Printre prizonierii celebri din această „anticameră a gloriei” se numără Montaigne, inventatorul eseului ca gen literar, scriitorii Voltaire şi Marchizul de Sade, Joseph Balsamo, zis contele de Cagliostro, dar şi personaje imaginare, precum Omul cu masca de oţel al lui Alexandre Dumas sau contele de Lorges, al optulea prizonier inventat de revoluţionari din raţiuni propagandistice, chipurile înlănţuit de 42 de ani pentru că ar fi scris un pamflet. De asemenea, o presă de tipărit descoperită în Bastilia şi prezentată drept instrument de tortură alimenta legenda unei închisori terifiante: nu suntem departe de descinderea minerilor la sediul PNL sau de „exagerările utile” ale Revoluţiei române din decembrie 1989…
În data de 14 iulie 1789, în închisoare se plictiseau şapte deţinuţi şi un guvernator lipsit de noroc, care avea să fie linşat de mulţimea furioasă care luase fortăreaţa cu asalt, pentru a face rost de muniţii, într-o mişcare de revoltă care avea să se transforme în revoluţie. Abia atacată, fortăreaţa abia se apărase. Regele însuşi nu-şi dă seama de amploarea pe care o pot lua evenimentele şi-l întreabă pe ducele La Rochefoucault-Liancourt, pe atunci mare maestru al garderobei regale: „Este, deci, o revoltă?” Acesta îi răspunde: „Nu, sire, este o revoluţie”. De ce oare? Pentru rege, Bastilia nu prezenta aceeaşi valoare de simbol ca pentru răsculaţi: ea era pregătită pentru demolare, cu intenţia de a amenaja, în locul ei, o piaţă care să-i poarte numele: Piaţa Ludovic al XVI-lea. De demolare se vor ocupa însă revoluţionarii, care făceau bucăţi nu o simplă construcţie, ci un simbol al absolutismului regal. Demolarea a durat doi ani şi a fost administrată de „patriotul Palloy”. Tot pentru valoarea ei simbolică avea să fie demolată şi fortăreaţa Templului, de către Napoleon, de teama ca ea să nu devină un altar al regaliştilor. Orice revoluţie atacă îndeosebi simbolurile vechii orânduiri şi le înlocuieşte cu altele noi, Revoluţia franceză aplicând acest principiu în exces…
Dar, în timp ce unii îi refolosesc pietrele în construirea podului Concordiei, terminat în 1791, încât cetăţenii să poată călca literalmente în picioare infamul simbol al despotismului, alţii, mai întreprinzători, precum „patriotul Palloy”, sculptează bastilii mici din pietrele Bastiliei mari, în chip de suvenir de la Revoluţie, alături de medalii, călimări, tabachere sau presse-papiers. Business is business: şi cele cinci dale pe care se sprijinea ghilotina era cât pe ce să fie vândute în Anglia, sustrase de un cetăţean cu înclinaţii antreprenoriale dubioase.
Napoleon a avut intenţia de a construi, în locul Bastiliei, iniţial un arc de triumf, apoi o fântână sub formă de elefant din bronz: apa fântânii trebuia să-i ţâşnească din trompă şi să fie alimentată din Canalul Saint-Martin. Din proiect a rămas un elefant din ipsos, între 1814 şi 1846, cunoscut drept locuinţa lui Gavroche din Mizerabilii lui Victor Hugo. În 1833 aici se înalţă, pe soclul fostului elefant, Coloana din Iulie; lumea nu ştie că, pe sub fundaţiile coloanei, curge Canalul Saint-Martin, care ar fi trebuit să alimenteze fântâna dorită de Napoleon, şi că, de o parte şi de cealaltă a acestuia, se află două cripte semicirculare, care adăpostesc trupurile a 700 de victime ale revoluţiilor din 1830 şi 1848. În 1871, comunarzii au încercat, fără succes, să distrugă coloana, cu ajutorul unei penişe în flăcări trimise până sub coloană pe acest canal subteran. Opéra Bastille, o clădire modernă, cu o acustică deosebită, inaugurată în 1989, pentru a celebra bicentenarul căderii Bastiliei, completează peisajul actual al Pieţei Bastiliei.
În prezent, vestigiile Bastiliei sunt mai degrabă rare. În Piaţa Bastiliei se pot vedea, pe stradă sau pe trotuar, precum şi în interiorul staţiei de metrou, contururile metalice ale fostei fortăreţe, apoi închisori regale, cu valoare mai degrabă simbolică. Tot la modul simbolic, cheia principală a Bastiliei i-a fost oferită lui George Washington de marchizul Lafayette în 1790 şi este expusă în casa celui dintâi din Mount Vernon. La fel ca prizonierii săi de lux, supuşi unor constrângeri fizice dar atât de liberi în spirit, Bastilia trăieşte şi prosperă în imaginarul colectiv, nu numai al pasionaţilor de istorie, care se reconectează, periodic, la