Povestea ghilotinei

Ghilotina este un instrument de execuţie prin decapitare devenit celebru în timpul Revoluţiei Franceze. Povestea ei începe însă cu mult înainte: au existat modele mai vechi, mannaia în Italia sau maiden în Scoţia şi, posibil, în Irlanda.

Ghilotina a fost folosită ulterior şi în anumite cantoane din Elveţia, Grecia, Suedia, Belgia şi Germania, precum şi în Algeria. În Franţa, ghilotina s-a folosit între 25 aprilie 1792, în Place de Grève din Paris, şi 10 septembrie 1977, în închisoarea Baumettes din Marsilia: este de remarcat că, tot în Franţa, pedeapsa cu moartea a fost abolită abia în 18 septembrie 1981, de preşedintele François Mitterand, şi că la ultima execuţie publică prin ghilotinare, pe 17 iunie 1939, la Versailles, a asistat şi actorul Christopher Lee, atunci în vârstă de numai șaptesprezece ani. Înainte să devină celebru jucând în filme de groază a fost prezent la o secvenţă de groază, deşi, la momentul cu pricina, ar fi întors capul.

Ghilotina a fost numită după doctorul Guillotin, deputat şi secretar al Adunării Naţionale Constituante de la începuturile Revoluţiei Franceze, care a pledat pentru o modalitate nedureroasă, egalitară, de punere în aplicare a pedepsei capitale. De altfel, sintagma „pedeapsă capitală” vine, din latină, de la… caput, cap, cu pluralul capita, ca în expresia per capita. Pedeapsa capitală însemna, literalmente, pierderea capului. Ne putem reaminti, în treacăt, că regele Henric al VIII-lea i-a făcut fostei soţii, Anne Boleyn, favoarea unei execuţii franţuzeşti, rapide, cu sabia şi nu cu securea, cu un călău francez adus special. Exista chiar recomandarea mituirii călăului de către cei care urmau să fie executaţi, ca acesta să-şi dea interesul, realizând decapitarea dintr-o singură lovitură. Oribil!

Joseph-Ignace Guillotin citeşte pe 10 octombrie 1789 un discurs preliminar despre proiectul său de reformă a dreptului penal. Pe 1 decembrie 1789 el îşi prezintă acest proiect, în care cere ca „decapitarea să fie singurul supliciu adoptat şi să se cauze o maşinărie care să se poată substitui mâinii călăului”; folosirea unui aparat mecanic i se pare o garanţie de egalitate şi de umanitate. Abia pe 6 octombrie 1791 articolul 3 al codului penal devine definitiv; în acelaşi timp cu abolirea torturii se precizează că „oricărui condamnat la moarte i se va tăia capul”; articolul 12 din Codul penal din 1810 îl reproduce cuvânt cu cuvânt.

Doctorul Guillotin îl roagă pe doctorul Antoine Louis să conceapă un mecanism de decapitare, numit de unii, cu referire la acesta, louison sau louisette, denumiri care, însă, n-au prins. Nu s-a păstrat nici denumirea mirabelle, după numele lui Mirabeau, alt revoluţionar celebru. S-a impus şi a rămas cuvântul ghilotină. Au avut un succes de moment unele sintagme şugubeţe, precum „bărbierul naţional”, cu care era desemnat călăul-şef din Paris, sau mademoiselle, domnişoara, o ghilotină care nu mai folosise folosită niciodată. Se pare că oamenii fac haz din orice, umorul însoţeşte atrocităţile istoriei, ori ca expresie a acestora, ori ca mecanism psihologic de apărare împotriva lor.

Prima maşină de decapitat este realizată de un fabricant german de piane şi de clavecine, Tobias Schmidt. Testele pe cadavre ar fi arătat că forma oblică a lamei era mai eficientă decât cea de seceră; o legendă neconfirmată, prea tare ca să fie adevărată, vrea ca regele Ludovic al XVI-lea, pasionat de mecanică, să fi avut această idee, înainte de a deveni, nu peste mult timp, beneficiarul ei direct…

Prima execuţie publică prin ghilotinare are loc în 25 aprilie 1792, în Place de Grève din Paris, unde se află şi în prezent l’Hôtel de Ville, sau clădirea Primăriei capitalei. Beneficiarul e Nicolas Jacques Pelletier, condamnat pentru tâlhărie. Lumea prezentă e chiar puţin dezamăgită de durata redusă a execuţiei.

Primul Tribunal Revoluţionar nu pronunţă decât 21 de condamnări la moarte. Cea dintâi este pentru conspiraţie antirevoluţionară; execuţia are loc în seara zilei de 21 august 1972 în Place du Carrousel, între aripile muzeului Luvru, în faţa palatului Tuileries, care în prezent nu mai există. Pierre Louis Manuel, procurorul Comunei din Paris, declară deja ghilotina permanentă, ea nu va mai fi demontată după execuţie. Premoniţie? Spirit practic? Zeilor le era sete.

Cel de-al doilea Tribunal Revoluţionar, cu o jurisdicţie nelimitată şi puteri exorbitante, pronunță 2498 de condamnări la moarte. Marele Inchizitor Marc-Guillaume-Alexis Vadier o spune pe şleau: „Să tăiem capete, avem nevoie de bani, sunt confiscări indispensabile”. Cu ghilotina se face aur. Nici militarii nu sunt scutiţi: Convenţia execută nu mai puţin de douăzeci şi cinci de generali.

Pe 21 ianuarie 1793, ghilotina este mutată în Piaţa Revoluţiei, actuala Place de la Concorde, cu faţa spre Grădina Tuileries, cam de unde încep Champs-Élysées, pentru o ocazie specială: execuţia regelui Ludovic al XVI-lea. De pe 11 mai rămâne acolo, nemaifiind mutată: acolo sunt executaţi asasina lui Marat, Charlotte Corday (17 iulie), regina Maria Antoaneta (pe 16 octombrie), deputaţii Girondini (31 octombrie), una dintre mamele feminismului, Olympe de Gouges (3 noiembrie), ducele-deputat Philippe-Égalité (6 noiembrie), ultima amantă de durată a fostului rege Ludovic al V-lea, Doamna du Bary (8 decembrie), deputatul Danton (5 aprilie 1794), tatăl chimiei, Antoine Lavoisier (8 mai 1794).

Pe 9 iunie 1794 ghilotina se mută în Place de la Bastille, unde nu funcţionează decât o zi; va reveni în Place de la Révolution special pentru incoruptibilii Saint-Just şi Robespierre (27 iulie 1794), apoi va migra către estul Parisului, ajungând în actuala Place de la Nation. Ghilotina din Paris îşi tot schimbă locul. Ajunge iar în Place de Grève, apoi la bariera Saint-Jacques, apoi, pe 29 noiembrie 1851, în faţa închisorii Grande Roquette (între timp demolată). Un detaliu important: în noiembrie 1870 dispare eşafodul, iar ghilotina stă direct pe cinci dale care se pot vedea şi astăzi la colţul făcut de strada Croix-Faubin cu strada Roquette.

Prizonierii le numeau „abaţia celor cinci pietre”; în timpul Comunei din Paris, un cetăţean cu spirit de iniţiativă le luase acasă, cu gând să le vândă în Anglia; recuperate, ele au fost puse la loc, dar fără dispunerea lor originală, în cruce. Azi lumea parchează peste ele fără niciun stres. Sau poate stresul găsirii unui loc de parcare în metropolă e incomparabil cu cel cauzat de isteriile istoriei…

Ghilotina ajunge, în 5 august 1909, la colţul bulevardului Arago cu strada Santé, tot în faţa unei închisori. Ultima execuţie publică, cea de la Versailles, din 17 iunie 1939, are loc în faţa închisorii Saint-Pierre. Ultimul condamnat la moarte din Elveţia e ghilotinat pe 18 octombrie 1940. Pe 10 septembrie 1977 are loc ghilotinarea lui Hamida Djandoubi, ultima din Franţa, la Marsilia. Ultimul condamnat la moarte din Franţa, Philippe Maurice, scapă totuşi cu viaţă şi, ca să vezi!, după ce făcuse istorie, devine istoric: pedeapsa cu moartea este abolită pe 18 septembrie 1981 de preşedintele François Mitterand, deşi, la momentul respectiv, 6 francezi din 10 încă o susţineau… „În conştiinţa mea sunt împotriva pedepsei cu moartea şi n-am nevoie să citesc sondajele care afirmă contrariul”.

Se constată diminuarea progresivă a expunerii publice a ghilotinării; pe 24 iunie 1939, un decret-lege aboleşte execuţiile în public; măsura va fi pusă în aplicare de la următoarea execuţie, din 19 iulie, care va avea loc în curtea închisorii din Saint-Brieuc. Abandonarea publică a acestei „tehnologii a puterii” (după Michel Foucault) a trecut prin mai multe etape: de la piaţa centrală a oraşului la periferie, apoi în faţa închisorii şi, în sfârşit, în interiorul închisorii; de la eşafod înalt la lipsa acestuia; de la oră de vârf la ore mici, de noapte sau din zori.

Ghilotina a influenţat arta, moda, obiectele curente, produsele artizanale, dar mai ales mentalităţile. Imagine a traumei, ar fi influenţat moda Incredibilelor şi a Minunatelor care avusese rude ghilotinate, în Balurile victimelor de după Teroare. Ghilotinarea a devenit câmp de cercetare medicală, mulţi s-au întrebat când se stinge conştiinţa după decapitare. Alte situaţii par să ţină de psihiatrie: după ce din pielea unui ghilotinat din anul 1887 s-au făcut portofele şi alte obiecte de marochinărie, s-a obţinut, în 1888, dreptul condamnaţilor de a dispune de propriul lor corp după moarte. Astăzi prin ghilotină se înțelege şi un simplu aparat de tăiat hârtie, prezent atât în tipografii, cât şi în unele birouri.

Departe de a fi… tranşat… problema, abia am răscolit câteva poveşti. Printre informaţii istorice şi replici tăioase, abia am depănat, în câteva repere esenţiale,

povestea ghilotinei.