O proză inedită de Ion Roşioru
…Era, conchise ea, prea răvășită de confirmarea morții lui Gulimănescu, omul despre care se vorbise întotdeauna cu admirație, bătrânul magistru fiind, rând pe rând, o capacitate, o somitate, un cap, un geniu fără noroc etc. Un om cu care soarta fusese la fel de vitregă pe cât fusese darnică natura.
Nu se știa bine ce facultate făcuse ori dacă făcuse vreuna, dar toate disciplinele predate într-un liceu le avea la degetul mic, de la matematică până la literatura universală, vorbind şi scriind curent nu mai puțin decât zece limbi străine, vechi şi moderne, cu toate dialectele lor. De fapt, acest din urmă har fusese şi ghinionul vieții sale: angajat, în tinerețe, ca dragoman la Ministerul de război, devenise colaborator şi sfetnic de taină al Mareșalului – evita să-i șoptească numele, ori de câte ori își povestea, trunchiat, firește, viața – , primise misiuni în străinătate şi se achitase strălucit de ele, dar după război își plătise „rătăcirea” cu ani grei de temniță comunistă. Prinsese apoi o amnistiere şi fusese pus în libertate […] cu o foaie de drum, hainele cu care fusese arestat şi hrană rece pentru 24 de ore, dar încotro s-o apuce? Știa că soția lui divorțase în contumacie şi se recăsătorise, că fetița lor păstra încă numele lui, dar ce folos, că tot avea să-l piardă la căsătorie, dacă ar fi avut un băiat, atunci alta ar fi fost situația. Ceea ce nu ştiau el la ieșirea din pârnaia politică era că fiică-sa fusese crescută în spiritul unei uri crâncene față de cel care îi dăduse, biologic vorbind, viață, chit că de la el moștenise deopotrivă inteligența ieșită din comun.
Dușmanul regimului actual venise, așadar, să se oploșească pe lângă fiică-sa şi sperase chiar într-o împăcare cu soția, întrucât „înlocuitorul lui la comanda conjugală” murise între timp, dar întrevederea avusese loc la intrare, de o parte şi de alta a pragului casei, poate că așa era firesc, locuința fiind construită de cel mort; o casă modestă, din chirpic, tip vagon, dar totuși o casă concretă, mult mai bună şi mai practică de o mie de ori în concretețea ei decât vilele pe care el i le promisese dragei sale consoarte înainte de a se fi întors tăvălugul istoriei. Ex-soția se ofilise, avea pungi la ochi, șuncile îi atârnau flasce pe sub hainele de doliu. „Mi-ai stricat o dată viața, ajunge. Cară-te şi nu mai pui piciorul în curte că o să te ia cu salvarea, ocnaș împuțit ce ești!” Fata, care-i semăna leit tatălui, îl fulgerase şi ea cu ochii ei mari şi albaștri, curioasă parcă să-l vadă în carne şi oase pe cel răspunzător de calvarul pe care i-l pricinuise. N-a scos însă o vorbă şi asta i-a întărit poliglotului convingerea că sângele apă nu se face şi că, mai devreme sau mai târziu, măcar atunci când hoașca va fi dat ortul popii, ea, progenitura, îl va ierta; o elevă care are la liceu numai 10 şi care zburdă prin olimpiade până-n fazele finale nu se poate să nu înțeleagă că roata istoriei are întotdeauna un punct tangent cu pământul, întâlnire pe care o eviți săpându-ți o vizuină cât de mică. Doar că săracul de el fusese prins de această roată pe o stâncă, sau poate într-un menhir, şi îi plătise cu vârf şi îndesat tribut hazardului. Își mai privise fata câteva secunde, se întorsese apoi militărește şi ieșise demn, ca altădată din biroul Mareșalului, în stradela cu ziduri invadate de iederă, neștiind ce anume avea să facă, însă hotărât să-şi pergoriotizeze viața.
Cum se aflase în târg cine e şi de unde vine, i-a fost imposibil să-şi găsească o cameră pe undeva. S-ar fi descurcat câteva luni cu banii pe care-i obținuse într-o gară, unde vânduse, nemaiștiind care e valoarea reală a banilor, câteva obiecte de uz personal, remise la punerea în libertate: un ghiul, ceasul, bricheta şi două din cele trei stilouri de aur. Mâncase la un restaurant, hoinărise prin târg şi seara târziu se furișase într-o covercă părăsită, răzlețită în plin câmp printre bostănării. De aici până la angajarea lui ca paznic la grădinile de zarzavat de la vii n-a mai fost decât un pas.
Toamna, pentru că titularul își satisfăcea stagiul militar, Gulimănescu a fost acceptat ca suplinitor pe catedra de chimie de la liceu, însă nu l-a prins acolo întoarcerea subofițerului rezervist: au avut alții grijă să-i facă vânt după nici două luni. Colegii, roși de invidie, terorizați de gândul că într-o bună zi, în prezența profesorului de de toate, impostura, în chiar propriile lor specialități, ar putea ieși, erupând, la suprafață, n-au stat cu botul pe labe şi au amenințat cu demisia în bloc dacă ex-pușcăriașul mai respira printre ei.
Prea știa multe şi prea era avid de discuții științifice în toate recreațiile, de când venise el în școală recreațiile se transformaseră în seminarii polivalente, [iar] cancanurile atât de odihnitoare dispăruseră. Mai mult chiar, când se întâmpla să lipsească vreun profesor de la oră şi Guli ar fi avut fereastră, nu stătea mult pe gânduri şi intra în clasă şi se apuca să predea, indiferent de obiect. Ceilalți credeau c-o face spre a-i pune pe ei într-o lumină proastă, în fond fostul spion își omora cu folos singurătatea ori poate voia să mai recupereze ceva din sensul unei vieți întru totul zădărnicite, așa că paingul intrigilor n-a întârziat să-şi instaleze războiul de țesut în jurul prestigiosului şi atât de plurivalentului renascentist cu păr înspicat şi cu o figură încă impozantă.
S-a bănuit, după destituire, că la mijloc ar fi fost mâna directorului care şi-ar fi simțit scaunul clătinându-se; alții au zis că mazilirea teribilului agent era, sută la sută, opera fostei soții şi, în acest sens, se aducea ca argument faptul că însăși domnișoara Gulimănescu refuzase categoric să frecventeze strălucitele ore de chimie ale tatălui ei. Preferase să rămână cu media neîncheiată pe primul trimestru.
În mod automat, eruditul fusese dat afară şi din modesta cameră de oaspeți pe care o ocupase în internatul școlii şi se aciuiase într-oi chichineață de la moara de foc, responsabilul de acolo , cam greu de minte, fiind elev la seral şi având, ca atare, nevoie de meditație la mai toate obiectele, deși mult mai ușor ar fi fost să-i cumpere, așa cum se obișnuia, pe examinatori, reușise să-i sporească lui Gulimănescu faima capacității sale intelectuale de fost șef de promoție a unei celebre școli de spionaj.
Cum învățământul fără frecvență la toate nivelurile era în floare, liber-profesionistul domn Gulimănescu, cu aura legendei sale impozant-tragice, era tot mai des solicitat să confecționeze fițuici de toate calibrele pentru o clientelă pestriță care, văzându-se cu examenele survolate, îl scălda, mărinimoasă, pe încărunțitul ticluitor de fițuici în cele mai puturoase țuici, rareori căzându-i vreunuia fisa că mult mai utilă i-ar fi fost bietei enciclopedii ambulante o supă şi o friptură calde, un pat cu cearceafuri curate, într-o cămăruță cu o sobă în care să se încaiere, jucăuș-îmbietoare, limbile focului atât de râvnite în iernile dintre două sesiuni.
Anii treceau şi Gulimănescu atinsese demult vârsta la care alții se pensionează, dar nu-şi putea permite odihna celor de vârsta lui; el trebuia să rezolve probleme de algebră, să [le] facă traduceri şi compuneri la odraslele amenințate de corigență sau repetenție. Şi mai ales fițuici pentru fefişti.
Rareori redacta o cerere unui țăran sau un memoriu vreunuia care-şi căuta dreptatea prin sălile tribunalelor. Apoi, colac peste pupăză, s-a desființat învățământul fără frecvență. Şi tot cam pe-atunci a început să fie vehiculată sintagma „desființării repetenției” – lucru pe care mulți l-au înțeles ca pe o binecuvântată abolire a oricărei obligativități de a-şi mai face temele pentru școală. Iazului care trecea pe la moara bătrânului Gulimănescu i s-a tăiat, așadar, şi ultima șuviță de apă.
Un medic milostiv l-a internat în spital şi l-a ținut până prin martie. A fost externat exact în ziua când fiică-sa, acum inginer agronom la un IAS din apropiere, avea cununia civilă.
Goriotul a intrat în restaurant s-o vadă pe mireasă, pesemne că mai nădăjduia tainic într-o iertare, oricât de tardivă, din partea familiei, dar n-a mai înaintat spre masa festivă. L-a înghețat şi pe el tăcerea amenințătoare care a cuprins, ca la un semn magic, întreg restaurantul. Până şi chelnerii, foarte aferați până atunci şi bâzâind ca albinele, s-au transformat în stane de piatră, cu tăvile înșurubate în aer, ca şi cum pe un ecran filmul zvăpăiat şi orgiastic al unei petreceri ar fi fost brusc înlocuit de o fotografie uriașă.
Gulimănescu îi învăluise cu privirea preţ de un minut, insistând asupra mirilor. Pe ginere îl vedea pentru prima oară. Se întorsese apoi pe călcâie şi ieșise clătinând din cap. Veselia sălii fusese cu greu adusă pe linia de plutire, râsetele şi vorbele rostite trădându-şi mai la fiecare minut notele false. Spre sfârșit mireasa chiar făcuse o criză de nervi şi-l blestemase în gura mare pe cel care-i mânjise cu privirea cea mai frumoasă zi din viața ei, aruncând, printre alte invective pipărate, şi metafora de „păianjen libidinos al eșecului”, metaforă ajunsă, datorită neobosiților colportori voluntari, până la urechile celui ce-şi zisese şi el, surâzând amar, „socru mic în contumacie”.
De atunci nu-l mai văzuse nimeni făcându-şi cale prin preajma autogării la orele la care fiică-sa pleca la serviciu. Îmbătrânea văzând cu ochii, redevenise circumspect până şi față de cei care-i ofereau bani de țigări ori de-o sticlă de vin, deși evenimentul ăsta se întâmpla din ce în ce mai rar.
Cam în vremea asta îl cunoscuse Uruma.
Fragment inedit din partea I a unui roman neîncheiat, intitulată Don Juan nu se sinucide niciodată. Din partea a II-a, neîncepută, există doar titlul, Surâsul impostorilor. Partea a II-a ar fi putut da titlul întregului roman, încheind proiectata „trilogie angelică” începută cu Îngeri indeciși (1995) şi continuată cu Ţine-mă de vorbă să nu mor (2006).