Povestea completă şi cumplită a Revoluţiei Franceze

Unii văd în revoluţie o schimbare majoră şi rapidă, de pe o zi pe alta, a orânduirii sociale.

Toate revoluțiile pornesc dintr-o revoltă, dar nu toate revoltele culminează şi se împlinesc într-o revoluție. Dar memoria colectivă tinde să privilegieze revoltele, adică evenimentele violente care declanșează revoluțiile.

Uneori nu mai vedem pădurea din cauza copacilor: riscăm să pierdem perspectiva de ansamblu ca urmare a fascinației exercitate asupra imaginarului nostru de un eveniment spectaculos, dar punctual. Căderea Bastiliei din ziua de 14 iulie 1789 se suprapune, iconic, peste întreaga Revoluție franceză, care este totuși un proces de durată, întins pe nu mai puțin de zece ani! Exact cât acţiunea din Iliada (povestea lui Ahile, sau a Războiului troian)!

Exact cât cea din Odiseea (povestea lui Ulise)!

(E drept că unii istorici aleg să o încheie după numai cinci ani.) Doar ghilotina ce mai face concurență, în imaginarul colectiv, Căderii Bastiliei, iar data de 14 iulie, aleasă drept sărbătoare națională a Franței (numită de americani Ziua Bastiliei, Bastille Day), își pierde semnificațiile ulterioare în favoarea celei dintâi, cea mai evidentă, mai spectaculoasă şi, cronologic, prima dintre ele.

Contextul istoric

Revoluţia franceză nu poate fi înţeleasă decât în contextul ei istoric. De secole întregi, Franţa era condusă de monarhi promovaţi şi percepuţi, cu ajutorul clerului, drept reprezentanţi ai lui Dumnezeu pe pământ. Dar formula monarhiei absolutiste fusese deja pusă în cauză în Anglia.

Filosofii luminilor, Diderot, Montesquieu, Rousseau, Voltaire, se opun deja, la jumătatea secolului al XVIII-lea, principiului monarhiei absolutiste, vorbind despre separarea puterilor în stat, drepturile omului şi superioritatea raţiunii asupra religiei. Influenţat de iluminişti, regele Franţei, Ludovic al XVI-lea, face deja anumite concesii: restabileşte rolul parlamentelor, aboleşte tortura. În mod ironic, regele sprijinise Revoluția americană, ca să slăbească Anglia. Implicarea sa contribuise la dezechilibrul bugetar, cauză a nemulțumirii propriului popor. E totuși timid şi indecis, pasionat mai mult de mecanică fină decât de guvernare, iar gafele de… relații publice ale soţiei sale, frivola şi cheltuitoarea Maria-Antoaneta, la care se adaugă recoltele slabe ce contribuie la deteriorarea nivelului de trai, înteţesc nemulţumirea populaţiei…

Adunarea Stărilor Generale

În 1788, o serie de revolte izbucnesc în regat. Ţara e în pragul falimentului. Regele convoacă, la Versailles, pe 5 mai 1789, Adunarea Stărilor Generale. Societatea Vechiului Regim era alcătuită din 3 categorii, clerul (sub un procent din totalul populaţiei), nobilimea (sub două procente) şi starea a treia (peste 97 %), reprezentând ţăranii şi burghezii, adică orăşenii: avocaţi, bancheri, medici, meşteşugari sau comercianţi. Primele două categorii erau privilegiate, iar cea de-a treia era copleşită de  impozite. Starea a treia revendica o mai bună reprezentare politică, şi anume un vot pentru fiecare deputat (şi nu pentru fiecare dintre cele trei stări). În faţa refuzului regelui, reprezentanţii stării a treia s-au proclamat, pe 17 iunie 1789, Adunarea naţională: ei nu mai voiau un rol decorativ, ci să voteze legi şi să redacteze o constituţie… Pe 20 iunie, ei rostesc un jurământ: nu se vor separa până la adoptarea unei constituţii. Mirabeau declară: Suntem aici prin voinţa poporului şi nu vom ieşi decât prin forţa baionetelor. Pe 27 iunie, regele autorizează cele trei stări să dezbată împreună: aşa apare Adunarea constituantă.

Căderea Bastiliei

Poporul din Paris e nemulțumit şi-l suspectează pe rege că vrea să pună capăt reformelor. Sanculoții, numiți așa pentru că purtau alt fel de pantaloni ca nobilii, jefuiesc, pe 14 iulie 1789, arsenalul de la Invalides şi se dotează cu arme, dar nu găsesc şi praf de pușcă. Ei caută muniții în închisoarea regală a Bastiliei, simbol al absolutismului monarhic. Închisoarea este cucerită, cei 7 prizonieri sunt eliberați. Regele încă nu are dimensiunea reală a evenimentelor.

La țară, oamenii care se tem de foamete iau cu asalt castelele nobililor şi ard registrele cu obligațiile lor. Adunarea constituantă abolește, în noaptea de 4 august 1789, la propunerea nobililor, privilegiile şi drepturile feudale. Pe 26 august, ea votează Declarația drepturilor omului şi ale cetățeanului, decretând libertatea şi egalitatea tuturor francezilor: Oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi. Libertatea înseamnă să poți face tot ce nu dăunează altcuiva.

Aici se încheie Vechiul Regim. În 5 şi 6 octombrie 1789, șase mii de parizieni merg la reședința regală din Versailles să ceară pâine, spre nedumerirea reginei care le-ar fi recomandat, conform unor zvonuri răutăcioase, neconfirmate, cu siguranță propagandistice, să mănânce… cozonac.

Familia regală se refugiază în palatul Tuileries din Paris, sub supravegherea Gărzii naționale. Șase zile mai târziu, Adunarea constituantă se mută şi ea în capitală. Un club inițial breton dar deschis şi altor deputați, cu alte origini, se mută şi el la Paris, într-o fostă mănăstire dominicană sau iacobină, numindu-se oficial Societatea Prietenilor Constituției, apoi, după sediu, Clubul Iacobinilor. Un alt cerc de dezbateri este Societatea prietenilor drepturilor omului şi ale cetățeanului, sau Clubul cordelierilor, numit așa tot după amplasarea sa într-o mănăstire franciscană sau cordelieră. Aceste cluburi vor influența masiv viața politică franceză.

Monarhia constituţională

Pe 26 februarie 1790 se creează departamentele, o nouă formă de organizare administrativ-teritorială, prezentă şi astăzi. Inițial erau 83. Tot în 1790, pe 15 martie, se desființează vămile din interiorul țării (o formă de privilegiu). La 14 iulie 1790, la un an de la Căderea Bastiliei, Adunarea constituantă organizează Sărbătoarea Federației, în care tot poporul, inclusiv regele, depune jurământ de fidelitate față de Națiune. În decembrie 1790 Robespierre propune, în premieră, formula Libertate, Egalitate, Fraternitate. În 20 iunie 1791, familia regală fuge din Paris. Regele este însă recunoscut, deoarece avea chipul pe monede, şi adus înapoi. Poporul nu crede că regele este dispus să accepte Revoluția. Pe 3-4 septembrie 1791 este adoptată prima constituție. Adunarea constituantă devine Adunare legislativă. Regele păstrează puterea executivă şi are drept de veto, putând refuza aplicarea unor legi. Membrii Adunării legislative sunt aleși prin vot censitar, adică după avere, ceea ce face adunarea mai puțin reprezentativă.

Naşterea Republicii

Regele şi regaliștii speră ca monarhiile europene să intervină şi să restaureze în Franţa monarhia absolutistă. În aprilie 1792, Franţa declară război Austriei. În acest context apare Marseieza.

Pe 20 iunie 1792, poporul din Paris, sătul de prețul mare al pâinii şi de blocarea unor legi de către rege, invadează Palatul Tuileries şi-l obligă pe rege să poarte boneta frigiană roșie a revoluționarilor. Pe plan militar, Franţa suferă inițial mai multe înfrângeri. Pe 11 iulie 1792, Adunarea legislativă proclamă „patria în pericol” şi le cere voluntarilor să apere capitala.

Abia pe 10 august 1792, Danton trimite peste 15.000 de sanculoți şi de gărzi naționale care iau cu asalt reședința regală de la Tuileries, îl arestează pe rege şi-l destituie din funcțiile sale. Unii istorici numesc această zi „a doua revoluție”. După arestarea regelui, Danton instituie un consiliu executiv provizoriu dotat cu toate puterile. Pe 11 august 1792 se instituie votul universal masculin. Pe 12 august 1792 încep măsurile anticlericale, cu interzicerea purtării costumului ecleziastic în afara funcțiilor sacerdotale. Pe 13 august 1792 familia regală este mutată în fortăreața Templului. Pe 16 august se interzic manifestările religioase în piața publică, iar pe 17 se rechiziționează bronzul din biserici pentru armată; măsurile anticlericale sunt cerute de Comuna din Paris, proclamată insurecțională, sau de unele Comitete de supraveghere locale.

Pe 20 august 1792 se descoperă, în palatul Tuileries, documente compromițătoare pentru rege.

De pe 2 pe 6 septembrie 1792 este aleasă o nouă Adunare legislativă care se numește acum Convenția națională. De pe 2 pe 7 septembrie 1792, sanculoții intră cu forța în închisorile pariziene şi masacrează mii de regaliști aflați în așteptarea judecății. Ca-n romanul lui Anatole France, Zeilor le era sete. Francezii înving, la 20 septembrie 1792, în bătălia de la Valmy şi îndepărtează riscul unei invazii. Tot pe 20 septembrie 1792 este votată legea care autorizează divorțul, laicizând, astfel, starea civilă, anterior controlată de Biserică. Convenția națională proclamă, pe 21 septembrie 1792, la prima ei întrunire, abolirea monarhiei, ceea ce semnifica, de facto, nașterea Republicii. Pe 22 septembrie se decide datarea actelor începând cu anul I al Republicii. Se diferențiază deja, în cadrul Convenţiei, două grupuri de deputați: moderații, numiți şi girondini, deoarece mulți veneau din provincie (printre care Condorcet şi Brissot), şi radicalii, numiți montaniarzi, deoarece se grupau, în adunare, pe treptele de sus (Robespierre, Danton, Marat, Desmoulins, dar şi… Philippe-Égalité, vărul regelui şi fostul duce de Orléans). După o lună de judecată, între decembrie 1792 şi ianuarie 1793, deputaţii Convenţiei îl declară pe rege vinovat de trădare împotriva Franței şi îl condamnă, pe 19 ianuarie 1793, la moarte. Robespierre se opusese procesului, cerând, pe 5 decembrie 1792, executarea imediată a regelui!

În data de 21 ianuarie 1793, fostul rege (numit acum cetățeanul Louis Capet) este ghilotinat.

Pe 24 iunie 1793 este adoptată o nouă constituție, zisă „din anul I”, sau a Primei Republici.

Vestul Franței, catolic şi regalist, se opunea Revoluției republicane şi anticlericale, dar mai ales recrutărilor în masă din 23 august 1793. În Vendeea izbucneşte un război civil, de lungă durată.

Pe 16 octombrie în același an, şi regina va fi ghilotinată, în baza unor acuzaţii asemănătoare.

Prințul moștenitor Ludovic al XVII-lea, sau Louis-Charles, va muri, la numai 10 ani, în 8 iunie 1795, în închisoarea Templului. Fortăreața va fi demolată în 1808, pentru că devenise deja un loc sacru al regaliștilor, deci căpătase, la fel ca Bastilia, o valoare simbolică periculoasă.

În acest context, Convenția instituie, în aprilie 1793, Comitetul salvării publice, condus de nouă deputați, cu atribuții executive. De pe 31 mai pe 2 iunie 1793, sanculoții, aliați ai montaniarzilor, obțin arestarea şi executarea principalilor girondini. Libertate, Egalitate, Fraternitate sau Moarte: primarul Parisului pune în balanță, în iunie 1793, deviza inițială cu Moartea.

În iulie 1793, unii membri ai Comitetului, printre care Danton, sunt înlocuiți de revoluționari mai radicali, precum Robespierre şi Saint-Just. Pe 10 august 1793, Convenția decide crearea unui Muzeu al Republicii în Marea Galerie de la Luvru, cu opere de artă confiscate de la familia regală, de la nobilii emigrați şi de la Biserică. Abia pe 21 august 1793 este definită căsătoria civilă, la un an de la legea divorțului: Căsătoria este o convenție, prin care bărbatul şi femeia se angajează, sub autoritatea legii, să trăiască împreună, să-şi hrănească şi să-şi educe copiii care se pot naște din uniunea lor. Pe 6 octombrie 1793 intră în vigoare calendarul republican.

În noiembrie 1793, cel dintâi muzeu public de artă își deschide oficial porțile, la Luvru…

Baza puterii lui Robespierre, numit Incoruptibilul, este Clubul Iacobinilor, pomenit ceva mai devreme: acolo se testează ideile revoluționare, acolo sunt anticipate dezbaterile din Convenție. După cum vom vedea, Clubul Iacobinilor va ajunge să-şi lege soarta de cea a lui Robespierre…

Teroarea

În septembrie 1793, sub presiunea Turbaților, nume dat unor sanculoți ultra-radicali, Convenția dă Legea suspecților, care permite arestarea arbitrară a oricărei persoane suspectate de ostilitate față de Revoluție. Tribunalul revoluționar dă numeroase condamnări la moarte prin ghilotinare. Măsurile anticlericale continuă: catedrala Notre-Dame din Paris este decretată, pe 10 noiembrie 1793, Templu al Raţiunii. Robespierre însuși înțelege pericolul măsurilor anticlericale şi, pe 21 noiembrie, își începe, la Clubul iacobinilor, critica ateismului, dar fără succes: nebunia istoriei continuă. Pe 23 noiembrie Comuna din Paris ordonă închiderea tuturor bisericilor din capitală. Represiunea ia chipul hidos al persecuției religioase. Ritualurile sunt batjocorite, bisericile sunt jefuite. Sunt distruse opere de artă religioasă: acum apare noțiunea de vandalism. Vestul Franței, catolic şi regalist, trebuia intimidat. Între noiembrie 1793 şi februarie 1794, circa 15 mii de persoane, mai ales oameni ai Bisericii, sunt ghilotinate, împușcate sau înecate în Loara, la Nantes, la ordinul unui reprezentant al Republicii, Carrier. Un lucru bun, interzicerea sclaviei în colonii, adoptată de Convenție tot în februarie 1794, întregește egalitatea oamenilor în fața legii. În martie 1794, Robespierre îi lichidează atât pe Exagerați, ultra-revoluționari nemulțumiți de Convenție, cât şi pe Indulgenți, montaniarzi ca şi el, dar ostili Terorii instituite.

În aprilie 1794 este ghilotinat inclusiv Danton. Robespierre deține toată puterea. În iunie 1794 o lege destinată judecării dușmanilor republicii suprimă avocații şi nu mai oferă decât două sentințe posibile: libertate sau moarte. Legea face zeci de mii de victime, la nivel național.

Excesele exasperează populația. Pe 26 iulie 1794, după victoria militară de la Fleurus care mută războiul în afara Franței, Robespierre îi amenință pe deputați cu o nouă epurare, dar pe 27 iulie (sau 9 termidor, anul II al Republicii) este pus sub el însuși sub acuzare şi arestat, fiind ghilotinat în regim de urgență, pe 28. Unii istorici aleg să încheie aici, simbolic, Revoluția franceză.

Regimul de teroare ia sfârșit. Clădirea Clubului Iacobinilor va fi şi ea demolată, în anul următor.

Reacția Termidoriană şi Directoratul

Reacția Termidoriană se referă la ultimul an al Convenţiei Naționale. După căderea lui Robespierre, deputații cei mai radicali sunt eliminați din Convenție, iar moderații care scăpaseră ca prin minune de ghilotină revin. Tribunalul revoluționar este suprimat, închisorile se deschid.

Sunt pedepsiți cei vinovați de excese în timpul Terorii, dar există şi încercări de reconciliere socială, de amnistie. Pentru a se evita o nouă dictatură, este adoptată o nouă Constituție, pe 22 august 1795, prin care se revine la votul cenzitar. Puterea executivă, cu sediul în palatul Luxembourg, este împărțită acum între cinci directori, iar cea legislativă între două adunări, Consiliul celor Cinci Sute, care propune legile, şi Consiliul Bătrânilor, care le adoptă.

Se accentuează inegalitățile sociale. Directoratul se dovedește corupt şi incapabil să rezolve problemele țării, mai ales pe cele economice. Se descoperă atât comploturi atât regaliste, cât şi iacobine (precum Conjurația Egalilor din 1796, care dorea abolirea proprietății private şi colectivizarea pământurilor şi a mijloacelor de producție, pentru a obține „egalitatea desăvârșită” şi „fericirea comună”). Între timp, Incredibilii şi Minunatele își tratează monden, în așa-numitele Baluri ale victimelor, traumele provocate de coșmarul istoric al Marii Terori.

În 1797 regaliștii câștigă alegerile, iar Directorii îi arestează şi-i deportează pe deputaţii regaliști, de teama restaurării monarhiei. Ca să-i înlăture şi pe iacobini, unul dintre cei cinci Directori vrea întărirea puterii executive şi face apel la generalul Napoléon Bonaparte, aureolat de campaniile sale militare din Italia sau din Egipt. În 1798 se creează serviciul militar obligatoriu pentru bărbații între 20 şi 25 de ani, prin tragere la sorți. Pe 9 noiembrie 1799, sau pe 18 brumar din anul VIII, după calendarul republican, este descoperit un complot iacobin, directorii demisionează, Bonaparte se prezintă în fața celor Cinci Sute cu o propunere politică, grenadierii lui îi dau afară pe deputaţii care se temeau de o nouă dictatură, iar deputaţii rămași acceptă să încredințeze puterea executivă unui număr de trei consuli, printre care se număra Napoléon Bonaparte însuși, în calitate de prim-consul. El se va numi ulterior consul pe viață.

Consulatul

Cu instituirea Consulatului şi, practic, venirea la putere a lui Napoléon Bonaparte, printr-o lovitură de stat, se încheie deceniul tumultuos al Revoluției Franceze. Pe 13 decembrie 1799 apare o nouă Constituție, cea de-a patra. Franţa intră în altă etapă glorioasă a istoriei sale.

Prima Republică va lua sfârșit, în mod oficial, odată cu declararea Imperiului, în 1804, de către Napoléon Bonaparte: îi vor urma alte patru republici. Cea de astăzi este a cincea republică.

Abia în 1848, la proclamarea celei de-a doua republici, formula Libertate, Egalitate, Fraternitate devine deviza oficială a Franței, şi abia de pe 14 iulie 1880 va fi înscrisă pe frontoanele edificiilor publice; doar regimul de la Vichy o înlocuiește, vremelnic, cu Muncă, Familie, Patrie.

Moştenirea Revoluţiei Franceze

În mai puțin de zece ani, Revoluția franceză a schimbat considerabil societatea şi a adus reforme pe care le regăsim şi în democrațiile actuale. Din moștenirea Revoluției franceze se cuvin menționate: egalitatea oamenilor în fața legii, drapelul tricolor (completare a cocardei roș-albastre, în culorile Parisului, cu albul crinului regal, la propunerea marchizului La Fayette, în ordinea propusă de pictorul Louis David), Marseieza (actualul imn național al Franței), organizarea administrativ-teritorială în departamente, serviciul militar obligatoriu, uniformizarea unităților de măsură grație sistemului metric decimal, căsătoria civilă şi divorțul, aducerea pe agenda publică a drepturilor femeilor şi, deci, începuturile feminismului, transformarea Luvrului în muzeu public, dar şi adoptarea… cartofului în alimentație, grație lui Antoine Parmentier, după care a fost numit un fel de mâncare pe bază de… piureu de cartofi.

Dar marea moștenire a Revoluției franceze se vede mai ales în imaginarul colectiv, zguduit de teroarea ghilotinei sau însuflețit de acordurile Marseiezei, în cărți, în filme sau chiar în jocuri pe calculator. Lumea în care trăim ar fi de neimaginat fără Revoluția franceză – sau fără revoluții, în general. Cine știe ce revoluții ne va mai aduce viitorul?