Dora d’Istria

Dora dʼIstria (n. 22 ianuarie 1828, București, Țara Românească – d. 17 noiembrie  1888, Florența, Italia) este pseudonimul literar al prințesei Helena Kolțova-Masalskaia, născută Elena Ghica, scriitoare de origine româno-albaneză, cu scrieri în limba franceză , italiană și câteva în greacă, extrem de respectată în lumea intelectuală europeană  a celei de-a doua jumătăţi a secolului XIX. A fost scriitoare, istoric, cu preocupări de studiu al problemei feminine, susținătoare a mișcărilor naționale ale popoarelor din sud-estul european. Fragmentul de mai jos, din SCRISOAREA II, ARISTOCRAŢIA ŞI CURTEA, tradus de Mădălin Roşioru, este extras din Femei în Orient, volumul II (RUSIA), publicat iniţial la Zurich, în 1860.

 

Un spirit caustic: Contesa Rostopşina

Nu la curte, ci într-un soi de exil trebuia atunci căutată femeia cea mai celebră a Rusiei. Contesa Rostopşina, născută Suşkova, […] a cultivat cu un succes egal romanul şi poezia. Dar vocaţia reală a acestui spirit original este satira. Socrul ei, spirit caustic şi patriot înfocat, era guvernator al Moscovei în 1812. I s-a pus în cârcă incendierea oraşului, hotărâre întrutotul demnă de acel suflet puternic călit. […] Contesa Rostopşina, exilată la Moscova, […] s-a răzbunat ca poetă şi l-a acoperit pe guvernator cu un ridicol de neşters. Următoarea scrisoare care îi este adresată vă va da o idee despre turnura spiritului uneia dintre scriitoarele cele mai incisive ale Rusiei contemporane.

„Nu eşti nici tânăr, nici neghiob, nici fără inimă. Dar de ce oare tot oraşul e plin de zvonuri şi de zbucium? De ce joci rolul unui paşă turc? De ce pui Moscova în stare de asediu? Lesne ai putea guverna după bătrânele cutume, fără a-ţi mai bate capul cu o trudă fără rost. Suntem oameni liniştiţi, nu ridicăm baricade şi putrezim în mlaştina noastră ca nişte supuşi credincioşi. Deci, de ce atâta osteneală? De unde până unde toată zarva şi întrebuinţarea bizară a forţei?… Ce lege vrei tu să impui?… Care va fi noua ordine a lucrurilor? Ba poate că-ţi închipui, în ambiţia ta fără limite, că ai putea stârpi furtul şi nimici împilarea? Zadarnică nădejde! Zelul tău înflăcărat se va răci şi se va frânge precum oţelul fragil; deoarece [împilarea] este măduva din oasele noastre, este sângele din sărmanele noastre vene! Am supt-o cu laptele maicilor noastre!”

Ciobanul şi turmele[i] este o alegorie destinată ridiculizării sistemului administrativ al contelui.

Puzderie de turme avea un om cu stare[ii]
Şi baci destoinic dânsul tocmise la mioare.
                        De n-or fi fost cele mai arătoase,
Erau, fără-ndoială, cele mai numeroase.
            Şi se-ngrijea de ele un ager ciobănaş,
            Ce nu-i ieşea din vorbă; orice vecin, pizmaş
            Din fire este: astfel că megieşii lui
            Îl duşmăneau, că totu-i mergea bogatului
Ce-i drept, din plin. Chiaburul era un stăpân bun,
Cât îi era moşia, şi-n cel mai mic cătun,
El se ţinea, mirare, deasupra tuturor,
Aspru dar cu măsură, mereu prevăzător,
            Şi vrednic peste poate, nu ca mujicul prost,
            Îi mergeau strună toate, fiindcă aveau un rost:
            El nici că vreodată şi-ar fi tocmit ciobanii
            Altfel decât pe-alese, s-au dumirit ţăranii…
Dar lucru fără pată se află-n lume, oare,
Când, spun şi învăţaţii, sunt pete chiar şi-n soare?
Uitând, o dimineaţă, de paza bună care
Îi priveghease turma supusă de mioare,
Stăpânul treabă n-are şi-l izgoneşte pe
            Ciobanul turmei celei mai mândre – şi de ce?
            Ca să-l înlocuiască – cu cine? Cu un câine
            Cu chef de harţă, unul trăind de azi pe mâine,
O leneşă cotarlă, o şarlă, o potaie[iii],
Care din milă numai scăpase de bătaie:
Cândva-ntr-un colţ al curţii stăpânul izgonise
Jigodia; cu sfoară de cuşcă-o priponise.
Dar, ce să vezi, acuma e slobodă potaia!
            Aleargă, latră, rupe, de căpiază oaia:
            Să doarmă, să mănânce, să bea nu are voie,
            Nu o mai lasă javra, stăpână peste oi e.
Curând, tot neamul oii sătul e de răpciugă.
Unde să se mai ascundă de câine, ori să fugă?
Ce sfânt să le ajute? Când merg: – Opriţi! Când stau
Să aţipească – Toată lumea la drum! Hau-Hau!
Dacă vreo oaie paşte, în marginea pădurii,
            Iarbă, odinioară aşa plăcută gurii,
Şi fragedă, schimbată-i de frică în pelin!
Azi nu mai e iubire, nici pace, numai chin.
Şi nu mai vezi nici mieii să salte pe islaz
            Nici fluviul cel mândru[iv] nu le mai ţine azi,
            Precum odinioară, de sete oilor –
            Dar ar putea să crească din lacrimile lor.
Şi-n acest timp, bătrâna cotarlă le veghează,
Zi, noapte, cu urechea întotdeauna trează
La orice zgomot, grabnic lătrând şi alergând
                        Şi mârâind, muşcând şi mursecând.
Dar până când? – Nici neamul blajin al oilor
            Nu e, precum se crede, tot timpul răbdător.
            După atâtea chinuri, sătul să le îndure,
            El îşi ia tălpăşiţa şi fuge-ntr-o pădure,
Cătându-şi adăpostul în umbrele de cetini
Departe de acasă, de-obârşie, de prieteni.
La primăvară, omul iar va găsi cu cale
Să tundă lâna deasă a mioarelor sale;
            Dar nimeni de-astă dată nu îi va mai răspunde
            Căci turma-i, avuţia-i, de el acum se-ascunde…
            Păşunea e pustie, şi niciun behăit
            Azi nu se mai aude; de-acuma, negreşit,
El îşi blestemă gândul neghiob şi piaza rea.
Acuma, gospodarul, chiar de şi-ar sugruma
Cotarla, tot degeaba: întreaga-i avuţie
S-a prăpădit cu totul, pierdută-i pe vecie.

­_

            Or, iată ce se-ntâmplă când nu ştii cum să faci
            Şi laşi stăpân la stână doar câine, fără baci.
            În pagubă ieşi, musai, şi totu-ţi merge prost!
            Toţi ştiu că oieritul are şi el un rost,
Oaia se mulge, zilnic, în zori şi de cu seară;
Se taie pentru carne, se tunde-n primăvară,
De piele se jupoaie, se-nvârte la frigare,
Mai bine însă singur le-ai scoate la vânzare
            Decât să le dai paznic un câine arţăgos.
            O turmă care fuge – un câine de prisos,
            Bun de spânzurătoare. Proastă negustorie!
            Ba încă toată lumea de prost o să te ştie.
…De vine cumva vorba de oierit, mai bine
Urmezi vechiul adaos, că nu-i nicio ruşine:
                        „Hrăneşte lăcomia lupilor,
                        Dar nu pe cheltuiala oilor.”

­_

În piesa următoare, autoarea atacă incapacitatea şi aviditatea nu doar a unui individ, ci a majorității funcţionarilor.

CĂMĂRILE DE PREVEDERE

„Voind să ne ferească de-acum şi pe vecie
De relele aduse peste împărăţie
De foamete, ce-i roadă restriștii scrise-n stele
Ce-aduc gerul năprasnic şi arşiţele rele;
            Poruncă dăm, supuşilor noştri cu credinţă,
            De pretutindeni, pentru obşteasca trebuinţă,
            Să facă o cămară cât mai încăpătoare,
            Unde sălbăticiunea, fiind prevăzătoare,
De astăzi e silită să pună la grămadă
O dijmă din avere, agoniseală, pradă;
Am poruncit, din dragoste fierbinte pentru ţară,
Iar cine face altfel, de colţul meu să piară!”
Mai jos scria: „– Noi, Leul, dintr-un bârlog de rege,
            În Leatul, Luna, Ziua, am dat această lege”.
            S-a dat şi şfară-n ţară, de până şi jupânul
            Măgar aflat-a pohta ce i-a pohtit stăpânul.
Ce? Un jupân, măgarul? – Păi, s-a mai pomenit
Aşa ceva? Ba bine că nu; deşi lipsit
De gheare ascuţite ori urmă de curaj
Care sunt, cum se ştie, măreţul apanaj
Al dobitoacelor de soi ales, sărmanul,
            Având proteguire, ca tot amărăşteanul,
            Deşi era, vezi bine, o vită cu samar,
            Având însă proptele, ajunge demnitar;
– Iar Dom’ satrap se-aşterne pe treabă, abia uns,
Cu tot harul de care e soiul lui pătruns!
Slovă cu slovă dânsul zapisul îl rescrie,
Semnându-l „Eu măgarul” (că doar ştia să scrie)
Apoi l-a dat prostimii, şi totul a mers strună.
            Se află în străfundul pădurii-o văgăună
            O râpă întunecoasă, un hău, o fundătură,
            Unde mărăcinişul ţesuse-ntăritură
De spini; prielnic locul le pare pentru treabă;
Cu scânduri groase dânşii l-au îngrădit degrabă;
Obşteasca lor comoară având acoperişul
Pe care-l dă, de veacuri, stejarul cu frunzişul.
Cămara-i construită, dar treaba nu se gată;
            De paznici e nevoie; iar din vecini, pe dată,
            Li s-a trimis, ca răul cel mic să biruiască
            Mai multe alte rele, o pază şoricească.
Cârtiţa-i la primire, cu sarcina să pună
La catastif ce dijme-n cămară se adună:
Jupânul lup dă darul: pielea a două oi;
Ipac, vin doi claponi, de la domnul vulpoi,
            Dar fără o aripă; mai dă şi trei ocale
            De puf fin de boboc, fără prea multe bale.
            Ipac, de la jupânul mistreţ, sunt însemnate
            Trei coarne mari cerbeşti şi urecheate.
Jupânul lup făcut-a minuni de isteţime
Şi de bun gust: adus-a, pentru a sa zecime,
Un cap şi o ciubotă de tăietor de lemne,
Dar cu ce râs de treabă dânsul spunea, pesemne
            Scobindu-se-n măsele cu-o mutră de şoltic:
            „Pe cinstea mea, atâta-mi rămase din mujic!”
            Şi de bine ce lumea atât s-a străduit,
            Umplută e cămara, cu vârf, într-un sfârşit.
Măria Sa şi-arată întreaga mulţumire
Pentru obştescul bine – şi-i dă în stăpânire
Măgarului o parte din pajiştea regească,
Şi tot ca o răsplată urmând să-i căftănească
Pe Lup, pe Vier, pe Urs şi pe Vulpoi.
            Un greier a dus vestea mai apoi
            Despre toată această nemaivăzută fală,
            Ţinând loc de „Albină boreală[v]”.
Din acea clipă, vreo doi ani, se zice
Că tot poporul chiar a fost ferice.
Până ce iarna cruntă peste împărăţie
Adus-a ger năprasnic şi-a foametei urgie.
            Sălbăticiuni de foame pe capete piereau.
            Cârtiţa şi chiţcanii, în schimb, se îngrăşau,
            Iar pe islaz ciolane de-asin prindeau albeaţă,
            Că ursul să mănânce satrap n-a avut greaţă.

_

Neîndoios, cămările de bună prevedere
Spun ale cumpătării şi-nţelepciunii vrere,
Însă diriguite de-un straşnic dobitoc,
Preschimbă ce-i mai bine în ce-i mai rău, pe loc!

_

Recunoaştem în aceste tablouri spiritul caustic al unui Puşkin, Lermontov, Gogol, Turgheniev sau Nekrasov. Slavii din răsărit excelează în astfel de tablouri, ceea ce-i face pe observatorii superficiali să creadă că există multe analogii între tendinţele lor şi cele ale compatrioţilor voştri. Dar Rabelais, […] Molière, Pascal, Voltaire, […] au, în satirele lor, o simpatie prea străină slavilor răsăriteni. Critica nu este, pentru francezi, decât un mijloc pentru a pregăti venirea idealului social sau religios care le-a sedus imaginaţia. La scriitorii ruşi, dimpotrivă, satira pare un rezultat definitiv. Totuşi, nu aş vrea să generalizez prea mult această observaţie. Domnul Turgheniev, de pildă, nu are deloc accentul descurajat al lui Gogol. El întrevede evident pentru ţara lui o politică mai elevată, mai umană, mai evanghelică decât guvernarea ultimului împărat. Putem oare să-i reproşăm contesei Rostopşina acest ţipăt de deznădejde: „Am supt-o cu laptele maicilor noastre!” când Nikolai I nu promitea Rusiei alte reforme decât o îndoită asprime, îndreptată împotriva ideilor liberale ale Occidentului?

[i] Traducerea citată aici este mai curând o imitare decât o versiune literală. Ea i se datorează unui scriitor francez anonim.
[ii] Ţarul.
[iii] Contele Zakrewsky.
[iv] Moscova.
[v] Aluzie la Abeille du Nord [Albina Nordului].

error

Vă place acest site? Distribuiţi, vă rugăm :)

error: Content is protected !!