Ion Roşioru: referinţe critice (selectiv)

„Ion Roşioru se lasă cu voluptate bântuit de nostalgia muzicalităţii. Pe de o parte, optează consecvent, obsesiv aproape, pentru tiparele prozodice de sorginte clasică, pentru alunecarea, fără asperităţi, a unui vers în alt vers, alunecare ce urmăreşte încântarea auzului. Pe de altă parte metafora are o căutată plasticizare, este când aerată şi luminos-optimistă, când tandră şi melancolică, configurând curgerea melodioasă a sentimentelor (…). Există o solaritate anume ce ţine de viziune, dar şi de scenografia, discret relevată, a unei enclave dobrogene. Eul liric se mărturiseşte blând şi grav, înfiorat de greu perceptibile nelinişti (…). Poemele lui Ion Roşioru transcriu o diafană tulburare existenţială, în aşteptarea momentului când vor configura atitudinea meditativă eliberată de opresiunea convenienţelor sonore” (Gabriel Rusu, „SLAST”, 1989).

„Poezia sa este (…) o poezie (…) de factură clasică, în versuri tradiţional ritmate şi rimate. (…). Între descriptiv şi confesiune, refuzându-şi o privire rece, dar nehotărându-se nici pentru o explozie lirică, autorul optează pentru o formulă poetică în care «lacrima din suflet dă ochiului contur.” Locul în care acest principiu activează de preferinţă – şi aproape, se pare, instinctiv, este cel al satului, descris nostalgic, regretat ca o împlinire mereu accesibilă şi mereu amânată de către adultul care învaţă acum să-şi exprime neîmplinirile, «în păsările toamnei». (Liliana Coman, „Dobrogea nouă”, 1989).

„Ion Roşioru ştie să scrie, nu-i doar un aspirant la proza contemporană, ci unul dintre reprezentanţii ei. Eu sunt convins că viitoarele sale cărţi vor confirma afirmaţia pe care o fac. Cartea comentată («Îngeri indecişi», n.n.) îmi dă certitudinea că nu greşesc, deşi … în literatură (ca şi în viaţa obişnuită, de altfel), există totdeauna un grad de relativitate, dar mi se pare moral şi necesar să salut apariţia unui posibil mare prozator, decât să-l ignor !” (Arthur Porumboiu, „Cuget liber”, 1995).

„Rezumând, romanul lui Ion Roşioru este un lung discurs reflexiv, deloc greoi, construit din planuri care uneori se întretaie, alteori se suprapun, mai rar şi doar într-o anumită măsură devin paralele. Care ar fi tematica, motivul dezvoltat narativ? Poate momentul maturizării, al trezirii la realitate, al despărţirii de anotimpul tulbure şi fantastic al adolescenţei prelungite în tinereţe.” (Laura Mara, „Arcadia”, 1997).

„Jocul de-a iubirea dintre un bărbat mereu înşelat, mereu părăsit sau căutat, după cheful sau poftele unei iubite puţin isterice, dar mai totdeauna sâcâit, umilit sau minţit, acest joc de-a iubirea îl narează o carte a unui debutant, Ion Roşioru, sub titlul «Îngeri indecişi» … Dincolo de această mizerie a dragostei studentul în filologie şi viitor profesor de franceză, ca atâţia alţi trăitori în România anilor totalitari, îndură cealaltămizerie a minciunii vorbite sau scrise, care-l va scârbi de gazetărie mai întâi, apoi de viaţa de dascăl, într-o şcoală de ţară apoi într-un orăşel, unde viaţa devine irespirabilă pentru cel ce nu suportă înşelătoria, duplicitatea şi crede că se poate trăi normal, delaţiunea şi turnătoria fiind ridicate la rang de politică de stat.” (Eugenia Tudor Anton, „Luceafărul”, 1995).

„Prin personajul său masculin, Ion Roşioru reconstituie imaginea a două lumi: una a sa, trăită, interioară, frenetică în dezamăgire sau în voluptatea clipei suspendate din fluxul timpului, şi alta exterioară, uneori tangentă, alteori intersectându-se cu cea dintâi. Meritul autorului constă în ştiinţa cu care a reconstituit şi marcat prin tuşe sigure şi clare un univers uman şi atmosfera sa nedenaturată de subtilităţi stilistice.” (Teodor Popescu, „Dynamis”, 1996).

„Ca un paradox, deloc neplăcut, lectura acestui roman poate începe de la orice pagină, căci cititorul dedat la parfumurile limbii simte imediat graţia absconsă a curgerii frazelor, plăcerea autorului de a povesti, liniştea uniformă a desfăşurării epice cu personaje învăluite de autor într-o ceaţă metaforică. Ion Roşioru este un minuţios al scriiturii deprinse de la clasici şi aşternute pe hârtie parcă dintr-o singură răsuflate.” (Marin Ifrim, „Muntenia literară”, 1997).

„Aproape de finalul volumului am reprodus o cronică la una din antologiile noastre – Între for şi turnul de fildeş – semnată de Ion Roşioru, critic eminent, cu al cărui nume ne-am mai întâlnit şi altădată în pagini de revistă şi de carte. Răscumpărarea pentru un travaliu inutil, de care pomeneam la începutul rândurilor de faţă, cititorul o găseşte şi aici, transpusă în obiectivitatea fără cusur, intuiţia critică absolut remarcabilă şi stilul totodată riguros şi elegant, care te impresionează de peste tot.” (Marcel Crihană, Drumurile Crucii, Ed. „Amurg sentimental”, Bucureşti, 1999).

„Prozator şi poet talentat, Ion Roşioru nu uită obârşiile, reîntorcându-se, din când în când, cu melancolie şi regrete la atmosfera patriarhală a satului natal.” (Ioan Găbudean, prezentare pe coperta a IV-a a plachetei de haiku Casa de la ţară, 1998).

„Puritatea având ca semn de egalitate absolutul nu înseamnă numai abstragerea dintr-o lume neaducătoare de bucurii, cât mai cu seamă, intrarea în POEZIE” (Corina Apostoleanu, „Luceafărul”, 1999).

„Ion Roşioru e un poet adevărat, însă mai multă «nebunie», mai multă îndrăzneală în limbaj ar fi ca un tub de oxigen absolut necesar pentru poezia sa.” (Arthur Porumboiu, „Cuget liber”, 1999).

„Ion Roşioru nu reuşeşte să se elibereze de sine decât după ce lasă pe pergamentul foii albe sudoarea cernelii, hărăzită parcă anume pentru condeiul şi spiritul său. El trebuie citit ca o bucurie fără de care am fi mai săraci şi chiar mai singuri decât poetul în laboratorul său de creaţie.” (Ion Machidon, „24 de ore”, 1999).

„Excelent cunoscător al poeziei universale, de la Villon la simbolişti, de la paşoptişti la ermetici şi până în actualitate, Ion Roşioru, ce ne încântă auzul cu muzica versurilor sale (Pur), e un poet pe deplin matur, profund legat de arta cuvântului şi de spaţiul poetic al înaintaşilor săi (…) Obsesia care îl bântuie ca poet este aceea a emancipării de sub puterea destinului, fapt ce presupune existenţa unui «miez al lumii», a unui principiu absolut, nenăscut deci şi veşnic, o Nirvana mioritică. Perspectiva asupra existenţei care îşi aşteaptă resorbţia în cosmic, este vastă în poezia lui Ion Roşioru.” (Dan Perşa, „Tomis”, 1998).

„Plăcerea de a povesti este de cele mai multe ori nestăvilită, amintirile ieşind una dintr-alta ca păpuşile Matrioşka. Relaţia dintre memorie şi imaginaţie înclină cantitativ în favoarea primeia, alimentată în permanenţă de resurse analitice, reflexive. Personal înclin să optez pentru întâietatea calitativă a celei de a doua, fiindcă am descoperit în Ion Roşioru un poet reţinut doar de stufoşenia epicului, dar nici plonjările în memorie nu sunt de lepădat, mai ales atunci când subiectul lor e altul decât dragostea cu năbădăi a protagonistei – o profesoară cam isterică şi pandalioasă, poate nu neapărat din răutate, cât mai degrabă din neputinţă sentimentală.” (Laura Mara, „Arcadia”, 1996).

„Ion Roşioru optează consecvent pentru tiparele prozodice de sorginte clasică, pentru alunecarea, fără asperităţi, a unui vers în alt vers, alunecare ce urmăreşte încântarea auzului. El preferă, totodată, metafora care are o studiată plasticizare, când aerată şi luminos optimistă, când tandră şi aspră, dar nu mai puţin melancolică, configurând curgerea melodioasă a sentimentelor.” (Nicolae Motoc, prezentarea de pe coperta a patra a plachetei de versuri Pur).

„Retras în străvechiul Carsium, pe malul Danubiului, unde îi învaţă pe discipolii săi limba lui Voltaire, Ion Roşioru te impresionează în mod plăcut prin discreţia sufletească. Dar scriitorul nu a rămas doar un magistru într-un prăfuit orăşel dobrogean, supus micilor tabieturi provinciale, ci a devenit o prezenţă activă în viaţa literară românească. El şi-a luat în serios meseria scrisului, cea de «pălmaş al condeiului» – după propria-i expresie –, reuşind să se impună în spaţiul pontic şi nu numai, ca poet, prozator, cronicar literar, eseist….” (Ştefan Cucu, „Tomis”, 2000).

De câte ori îl citesc pe Ion Roșioru, mereu blândul, mereu tristul, mereu înseratul într-un răsărit de lacrimă-stea, reînvăț murmurul izvoarelor din Curbura munților copilăriei noastre” (Lucian Mănăilescu, în revista Ferestra, nr. 70, august, 2012, p. 24).

„Pe Dan Elias (promotor incontestabil al elidei ca specie de poezie cu formă fixă, n.n.) și Ion Roșioru nu-i apropie decât premoniția irepetabilității, acea calitate unică proprie marilor creatori de a fi mereu altcineva” (Dan Simionescu, în revista Helis, Anul X, nr. 5(109), mai, 2012).

„Fiecare poet „în toată puterea cuvântului” (Maiorescu) – lăsând la o parte impostorii – trudeşte, ajutat de harul cu care l-a înzestrat Cel de Sus, spre dumnezeirea limbii române, adică îşi construieşte o matrice stilistică originală inventând un cod pe care cititorul trebuie să-l traducă pentru a se înnobila cu idei şi sentimente. Mulţi dintre creatorii de azi aleg calea ermetismului cu orice preţ, crezând că doar aşa pot fi originali, dar devin obscuri sau simpli mimetici. Categorisirea aceasta nu mai ţine de ei, ci de cititorul prin a cărui lectură trăieşte şi poetul. Că limba română este una dintre puţinele limbi ale pământului predispuse la poezie, au mai afirmat-o mulţi alţii înaintea mea, iar realitatea a confirmat-o. Un singur lucru este cert: cu cât un poet are un stil mai limpede, mai simplu, mai direct, folosind resursele nebănuite ale expresivităţii, ale sugestiei, ale ambiguităţii, eufoniei şi variaţiei stilistice, cu atât mai mult are şansa să intre în conştiinţa cititorilor, adică să învingă timpul, îmbrăcând ideile cele mai profunde nu în hainele cele mai luxoase, ci în hainele cu care le stă cel mai bine.

Am în faţă un volum de versuri al poetului Ion Roşioru. L-am citit de câteva ori, uluit nu că nu l-am înţeles, ci pentru că l-am simţit făcând parte din stirpea celor rari, căci Dumnezeu i-a strecurat nu numai acea picătură de dumnezeire, ci şi un căuş de har. M-am întrebat şi-l întreb cu toată sinceritatea: Unde ai stat până acum, domnule Roşioru? Impresia, la finalul lecturii volumului „Incantaţii de mătase”, a fost atât de puternică, încât mi-am pus întrebarea dacă nu cumva un comentariu nu înseamnă decât o siluire, adică o pătrundere brutală într-un univers sacru. Poetul spune lucruri (vreau să zic emoţii, idei, sentimente) atât de profunde şi atât de umane într-o „condiţiune materială” (Maiorescu) atât de firească şi de simplă, cum numai la marii creatori găseşti. Descoperi aici toamna bacoviană (Nocturnă de toamnă), peisajul rustic şi moral al lui Voiculescu (Un ochi de ger), durerea şi presentimentul morţii al lui Arghezi (La intrarea în noimă) sau indecizia despărţirii (Lied), seninătatea olimpiană eminesciană în faţa morţii (Distihuri), îşi doreşte destinul ţiganilor etern călători ai lui Macedonski (Conjunctiv), se întâlneşte cu înţelepciunea lui Blaga (Tristih), se apropie cu sfioşenie de Nichita Stănescu (N-aş fi vrut), trăieşte inocenţa copilăriei eterne sau eclatează prin ludic (Rime naive). Ion Roşioru nu imită, ci egalează. Dacă ar fi fost contemporan cu fiecare dintre ei, ar fi fost invidiat. Mai mult chiar, întregul volum dezvoltă o filozofie originală a presentimentului morţii prin integrarea firească a omului în univers, căreia îi contrapune iubirea ca alinare, ca balsam, ca însoţire, iar creaţia ca purificare. Aşadar, o ultimă lectură a volumului îţi dezvăluie un sentiment cutremurător şi, deopotrivă, o descoperire uluitoare: volumul acesta dezvoltă, dilatând-o la dimensiuni terestre şi cosmice, emoţia din Odă (în metru antic), dar procedează invers decât înaintaşul: topeşte cântecul de moarte într-un cântec de dragoste. Nu întâmplător cititorul descoperă în volum un vers (cheia volumului ce i-ar sta bine drept motto) la fel de profund ca al Poetului: „Am venit pe lume să învăţ să mor” (Lied), iar în altă parte poetul rosteşte la fel de curat: „Desăvârşeşte moartea iubirea ce ne doare” (Schaltinienă).

Să îndrăznesc să comentez, să mă apropii de intimităţile întregului volum, ar trebui să mai scriu cel puţin tot atâtea pagini, asta înseamnă că l-aş frustra pe cititor de acea bucurie interioară, de acel farmec al primei lecturi – fenomen rar în lirica actuală.

Temele fundamentale ale volumului sunt cele ale operelor mari ale literaturii lumii: Moartea, Iubirea şi Creaţia. În volumul său preia din tema generală a morţii doar momentul cel mai apăsător – presentimentul -, asociindu-l cu o serie de simboluri aparţinând câmpului său semantic: bradul: „Sub zăpadă troznesc grei/ Brazii cu sicrie-n ei” (Spre mine); clopotul: „Duh de iarnă milenară/ Bronzu-n clopot se-nfioară” (Elegie); securea: „Hybrisul loveşte crunt/ Eşti secure, nu mai sunt” (Distihuri); râul: „Netrecut pe nici-o hartă/ Râul negru nu mă iartă” (Oracular); labirintul: „Şi ştiu bine că mă mint/ C-o să ies din labirint” (Fără urmă); câinele: „Şi mă urlă şi mă latră/ Noaptea câinele de piatră” (Creion); calul: „Cai cu frâie de cenuşă/ Din copite-mi bat la uşă” (Click); îngerul: „Pe zarea azurie zefirul se deşteaptă/ Şi îngerul m-anunţă c-o să ieşim în larg” (Corabia cu pânze albastre); diavolul: „De fapt mă voi ruga la Diavol să-mi vină somnul cu toptanul/ Ca-n anul care şi el vine să nu mă mai trezesc deloc” (File de jurnal); vântul: „Mă preumblu singur prin livezi/ Vântu-mi ia, să-l spulbere, oftatul” (Crochiuri); lutul: „Să mă retrag în lut flămând/ Ca şi cum n-aş fi fost nicicând” (Poate cândva); drumul: „Că-i vremea de pornit la drum/ Dând pinteni calului de fum” (Poate cândva); lotca: „Şi Charon se trezeşte şi Styxul se dezgheaţă/ Şi-mi urc în lotca spartă fărâma mea de timp” (Fărâma mea de timp); noaptea: „Să intru-n noaptea fără zori/ La braţe cu hidoasa doamnă” (Sonet); marmura: „Ninge în plină iarnă şi mă vrea/ Marmura-n tăcerea de sub ea” (Ceasul).

Cred că cititorul ar dori o poezie întreagă, să-i trăiască adâncimile: „Şi vine clipa-n care-mi rup/ Cu spaimă sufletul de trup!// Şi vine clipa-n care zbor/ Planat tot mai la nord de dor!// Şi vine clipa-n care nu-s/ Decât suspinul lui Iisus!// Şi vine clipa-n care-nchid/ În ochi gorganele de vid!// Şi vine clipa-n care-aud/ Parfumul roz de mugur crud!// Şi vine clipa-n care ştiu/ Că orice vis e prea târziu!// Şi vine clipa-n care pot/ Să fiu deplin arzând de tot!” (Şi vine clipa)

Ca degustător de poezie, te-ai fi aşteptat ca iubirea să devină o contrapondere la moarte. Aici, harul poetului devine şi mai generos, dat fiind că iubirea are atâtea feţe cât și filele vieţii înseşi. Iubirea (iubita) este dorinţă, opreşte timpul: „S-apari şi tu să fie rai/ În calea clipelor să stai” (Rugul); opreşte moartea: „Între lună şi oglindă/ Moartea nu ne mai colindă” (Între); face ca sufletele îndrăgostiţilor să se identifice: „Sufletul de tine plin/ Îl drenez într-un suspin” (Fără urmă); iubita este parte a naturii: „Vântul piaptănă cu sârg/ Părul tău de grâu în pârg”(Ludic); îndrăgostitul trăieşte prin amintirea iubirii: „Iarba fiarelor încuie/ Amintirea ta haihuie” (Clopotul de lut); iubirea este ingenuitate: „Nupţială clipa ta/ Boare-a teilor cândva” (Schiţă); iubirea este autoiluzie: „Iubita mea cu ochii trişti/ De ce mă mint că mai exişti?” (Poem); iubirea înseamnă durere înăbuşită: „Înclin să cred că-n lume e numai aşteptare/ Cocoşii tac albastru./ Absenţa ta mă doare” (Mic pastel estival); o însoţeşte zădărnicia: „În zadar au fost petale/ Pe cărarea nunţii tale” (Capriciu); iubirea doare când este ipocrizie: „Mă revoltă gândul c-ai uitat de mine/ Jubilezi patetic c-o să plâng enorm” (Crochiu de iarnă); neputinţa refacerii cuplului în moarte: „Poate n-o să mai auzi/ Când voi fi mătase-n duzi” (Click oracular); speranţa aşteptării terorizează: „Cu strugurii din vechea vie/ Să nu mai fie-atât de trişti,/ Bolnav de inimă pustie/ Aştept un semn că mai exişti” (Lied); credinţa retrăirii clipei eterne: „Vei reveni la cea dintâi ninsoare/ Când ai plecat ningeau bătrânii tei” (Vei reveni); absenţa sentimentului: „Pe bulevardul mare castanii izbucnesc/ În floare: Cum se face că nu te mai iubesc?” (Poem estival).

Pe această temă, o excelentă replică la „Replicile” eminesciene: „Luna-ncepe să coboare:/ Sunt durere, eşti uitare!// Piatra-nvaţă să respire:/ Eşti tăcere, sunt iubire!// Seva-n ramuri se-nfioară:/ Sunt grădină, eşti sahară!// Curcubeu-i semn divin:/ Eşti furtună, sunt suspin!// Codrii lumii-n crivăţ gem:/ Sunt iertare, eşti blestem!// Arca pe-Araraat se-nclină:/ Eşti genune, sunt lumină!// Dangătu-n amurg mă doare:/ Sunt venire, eşti plecare!// Hybrisul loveşte crunt:/ Eşti secure, nu mai sunt!”// (Distihuri)

Cele două teme – Moartea şi Iubirea – ar fi nişte noţiuni abstracte dacă poezia (creaţia) nu le-ar da viaţă. În zadar vei căuta în volum vreo artă poetică, deoarece în interiorul său, strecoară discrete meditaţii despre chemarea creaţiei, truda şi frământările creatorului, satisfacţia izbânzii, inspiraţia, eternitatea creaţiei, catharsisul: „În poeme rourale/ Adun lacrimile tale”/ (Blitz); „Un izvor cu apă vie/ Şerpuind prin poezie”/ (Fantezie); „Amăgirea prinde-n scoabe/ Frigul mov dintre silabe”/ (Oniric); „Se stinge poezia şi-mi face tot mai rar/ Din pragul morii semne fantasticul morar”/ (Acord final); „Hoinar prin tainice oglinzi/ Cu versul zeii să-i colinzi”/ (Ars vivendi); „Că uite azi e zâmbet de soare din belşug,/ Chit că mă cheamă scrisul la el să mă înjug”/ (File de jurnal); „Fă, dar, ca duhul sacru-n cuvinte să-mi pogoare/ Când se arată moartea s-o-ntâmpin viu mereu”/ (Invocaţie); „Du-te, stih nevolnic, pleacă-n lumea mare,/ Floare tatuată pe destinul meu”/ (Vers şi revers); „Vântul miţuieşte plopii beţi de-o vară timpurie/ Mă disput cu mine dacă să mai scriu o poezie”/ (Pastel estival); „Singur îmi şoptesc în barbă: – Dă-le dracului de rime!/ Toţi poeţii-n ochii lumii sunt zănatici şi zevzeci”/ (Pastel estival).

Îngemănarea celor trei teme fundamentale conferă volumului o profundă notă de originalitate. Ion Roşioru desăvârşeşte creaţia şi prin forme şi structuri prozodice uluitoare, mai ales distihuri cu ritmuri impecabile, realizate cu o mână de maestru. Cultivă cu lejeritate poezia cu formă fixă: sonet, pantun, pantum, rotruanjă, schaltinienă, poemul total, haiku. Îmbracă idila, oda, elegia, meditaţia, balada chiar, cu elemente de pastel recrutate din toate anotimpurile, eclatează prin ludic (Crochiuri, La intrarea în noimă). Excelente – cred unice – sunt poeziile Ezoteric, Poem nominal şi Exorcizare, cu versuri cu un ritm impecabil, alcătuite din sintagme eliptice de predicat. Face poezie excelentă din stilistica modului conjunctiv (Conjunctiv). Oraşului murdar şi poluat moral care-i creează repulsii prin prostituate, beţivi, lăutari, marinari, profesoare degradate (Nocturnă de toamnă, Decor cu opinie publică şi beţiv) îi contrapune lumea plină de energie şi de candoare a satului (Filă de jurnal, 29.08.1996). Presentimentul morţii este atenuat, de multe ori anulat, prin refugiul oftat în inocenţa copilăriei, în libertatea adolescenţei, în puritatea iubirii. Îl iubeşte pe Nichita cum se iubeşte pe sine (Poetul). Filele de jurnal sunt capodoperele volumului a cărei noblețe este dată şi de cele paisprezece poezii-bijuterii în limba franceză din final, un fel de Turn Eiffel, care-ţi stârnesc o întrebare tulburătoare: Câţi dintre poeţii români uitaţi într-un colţ de ţară încearcă să scrie şi poezie de calitate în limba franceză? Tu, cititor, ţi-ai fi dorit să-i fii elev la orele de franceză ale Domniei sale în târgul acela uitat de lume, Hârşova…

Acesta este volumul. Fără exagerare, în întregime o izbândă, ca să nu spun o capodoperă.

Dar omul? Parcă l-aş fi cunoscut de când lumea. M-am întâlnit cu spiritul Domniei Sale în paginile revistelor de cultură din tot spaţiul românesc, să zicem „Citadela”, „Bucovina literară”, „Convorbiri literare”, „Dunărea de Jos”, „Pro Saeculum”, „Oglinda literară”, „Ateneu”, „Caligraf”, „Sud”, „Literatorul”, „Luceafărul”, „Ex Ponto” „Agora”, „Helis”, „Bu

error

Vă place acest site? Distribuiţi, vă rugăm :)

error: Content is protected !!