Mallarmé

Salut

Nimic, această spumă, vers
Virgin, numindu-ne doar cupa
Precum în larg se-neacă trupa
Sirenelor plutind invers.

Noi navigăm, o grup divers
De-amici, eu rămânând la pupa
Ce saltă fastuos pe crupa
De val prin ierni sub cer advers.

Şi nu mă tem de legănarea
Dulcei beţii prin care marea
Mă-ndeamnă astfel să salut

Singurătăţi, recifuri, astre –
Acelea-n care s-a zbătut
Nesomnul alb al pânzei noastre.

Mormânt (Aniversare – Ianuarie 1897)*

Mânia pietrei negre de-al iernii vânt ridată
Cu răul de pe lume vădind asemănare
Nici sub pioase palme nu-şi vede dezlegare
Nici forma ei funestă nu-i binecuvântată.

De n-au tăcut hulubii acolo niciodată
O imateriala cernită închisoare
Oprimă viitoarea matură înălţare
Ce-ar risipi argintul peste întreaga gloată.

Dar cine cercetează orbita solitară
A lui Verlaine hoinarul cândva şi el afară –
Nu şi acum ? Naivul s-a pitulat prin iarbă

Spre a găsi ţinându-i eternităţii partea
Într-o uimire fără ca buza lui sa soarbă
Calomniat pârâul puţin adânc şi moartea.

_____

*

Stéphane Mallarmé (1842-1898) nu e genul de scriitor care să iasă în evidenţă în istoriile literare prin spectaculosul biografic, ba chiar dimpotrivă: indiferentă în raport cu creaţia, de nu cumva de-a dreptul banală, viaţa sa, de simplu profesor de engleză, deşi nu a ignorat tovărăşiile literare (uneori celebre), e un exemplu de nesemnificanţă desăvârşită, contrastând cu amploarea şi percutanţa operei sale, de o importanţă capitală pentru lirica modernă, îndeosebi prin redimensionarea ezoterică a actului poetic, reconvertit la demnitatea sa vizionar-originară şi depăşind, în definitiv, limitele simbolismului în care îl încadrează astăzi manualele. Autori imposibil de ocolit pentru lectorul de poezie modernă, precum francezul Paul Valéry sau românul Ion Barbu, îi sunt profund îndatoraţi pentru reorientarea sacerdotală a practicii lirice, rezervate iniţiaţilor.

Sonetele sale intitulate Mormânt (dintre care l-am selectat pe cel dedicat „aniversar” prietenului său Paul VERLAINE) se constituie în tot atâtea monumente funerare edificate împotriva uitării celor la al căror destin postum înţeleg să contribuie, evident în manieră proprie. Aflat el însuşi în pragul morţii, MALLARMÉ cere familiei să-i distrugă notele, poate pentru că nu era pregătit să se lase surprins de răsuflarea îngheţată a eternităţii în forme necizelate corespunzător, şi alegând să ofere posterităţii un Mallarmé textualizat, a cărui viaţă s-a pitit în întregime în spatele operei sale. Publicarea sonetului de faţă nu se vrea decât un alt fel de mormânt, un omagiu de traducător.

error

Vă place acest site? Distribuiţi, vă rugăm :)

error: Content is protected !!