ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR

Se referă la procesul de romanizare a populației dacice după cucerirea romană și la formarea poporului român prin procesul de etnogeneză. Tema include originea românilor, izvoarele istorice și teoriile privind formarea poporului român și a limbii române.

CONTEXT

Geto-dacii reprezentau ramura nordică a tracilor, organizați în triburi și uniuni de triburi. În secolul I î.Hr., sub conducerea lui Burebista, s-a format statul dac (numit Dacia), iar în secolul I d.Hr. acesta a fost condus de Decebal. Poziţia geo-strategică, bogățiile şi forța militară a Daciei au trezit interesul Romei.

Războaiele daco-romane (101–102 și 105–106) au fost purtate de împăratul Traian, iar în urma lor o parte a Daciei a devenit provincie romană. Acesta a fost începutul romanizării oficiale.

Romanizarea reprezintă procesul prin care populația cucerită a adoptat limba latină și elemente ale civilizaţiei romane, sub influența unor factori precum armata, veteranii, administrația, coloniștii, urbanizarea, religia şi limba latină. Procesul romanizării s-a desfăşurat în trei etape:

1. Romanizarea neoficială (preliminară), înainte de anul 106
2. Romanizarea oficială, în perioada provinciei romane Dacia (106–271/275)
3. Continuarea romanizării după retragerea aureliană, inclusiv în rândul dacilor liberi

Factorii romanizării

Armata – În Dacia romană au fost aduși aproximativ 55.000 de soldați romani organizați în: legiuni (de exemplu Legiunea XIII Gemina) şi trupe auxiliare (cohorte și alae). Aceştia staționau în fortificații numite castre, în jurul cărora s-au dezvoltat așezări civile numite canabae. Granițele provinciei erau apărate prin fortificații şi valuri de pământ care alcătuiau limesul roman.

Veteranii – Soldații retrași din serviciul militar. Ei primeau pământ și cetățenie romană, se stabileau în provincie şi contribuiau la răspândirea culturii şi limbii latine.

Administrația – Provincia romană Dacia avea statut de provincie imperială și era condusă de un legatus Augusti pro praetore. Organizarea administrativă se realiza conform legilor romane. Capitala provinciei era Ulpia Traiana Sarmizegetusa.

Coloniștii – Locuitori ai imperiului aduși în Dacia din diferite provincii romane. Ei vorbeau limba latină și erau purtători ai culturii romane. Unii dintre ei erau creștini.

Aceștia au întemeiat așezări rurale (vicus, pagus, canabae) și urbane (coloniae și municipia).

Urbanizarea – Orașele din Dacia au fost construite după model roman și cuprindeau forum, temple, băi publice și amfiteatre.

Exemple de colonii (oraşe de rang superior): Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Napoca și Drobeta.

Exemple de municipii (oraşe de rang inferior): Apulum, Potaissa și Tibiscum.

 

Retragerea aureliană s-a realizat între 271–275, din ordinul împăratului Aurelian. Administrația și armata romană au fost retrase la sud de Dunăre din cauza atacurilor migratorilor și a crizei imperiului.

Urmări: Majoritatea populației daco-romane a rămas la nordul Dunării, iar procesul de romanizare a continuat şi după retragerea administrației romane. În secolele III–VIII, migrațiile au influențat evoluția populației locale, iar slavii au exercitat cea mai puternică influenţă lingvistică.

După anul 602 slavii s-au așezat masiv la sud de Dunăre, contribuind la separarea latinității nord-dunărene de cea sud-dunăreană. Populația romanizată din nordul Dunării a fost numită de slavi „valahi”, termen preluat apoi de germanici şi de alte neamuri sub diferite forme: valahi, volohi, blachi, olahi.

Astfel, s-a produs diferențierea la nivel de dialect între: românii nord-dunăreni (daco-români) şi românii sud-dunăreni: aromâni, meglenoromâni, istroromâni.

 

Etnogeneza românească reprezintă procesul de formare a poporului român şi a limbii române. Acest proces a avut loc între secolele II–VIII, la nord și sud de Dunăre, prin romanizarea dacilor şi influențe ale populațiilor migratorii, în special ale slavilor fără a schimba fundamental caracterul romanic.

Limba română este o limbă romanică provenită din latina populară (latina vulgară). Ea are substrat dacic, strat latin și adstrat slav. Limba română se înrudește cu italiana, franceza, spaniola şi portugheza.

Structura vocabularului limbii române:

aproximativ 10 % → cuvinte de origine dacică (🔵 substrat)

aproximativ 60 % → cuvinte de origine latină (🟡 strat)

aproximativ 20 % → cuvinte de origine slavă (🟢 adstrat)

aproximativ 10 % → cuvinte de alte origini

ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN IZVOARE

 

SECOLELE VI–XI  – Împăraţi bizantini

 

Împăratul bizantin Mauricius (582-602) menționează în lucrarea Strategikon existența romanilor la nordul Dunării.

Împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-959), în lucrarea Despre administrarea imperiului, îi numește pe locuitorii de la Dunăre „romani”, spre deosebire de bizantini, pe care îi numește „romei”.

Împăratul Vasile al II-lea Macedoneanul (976-1025) îi menționează în scrisorile sale pe vlahi, termen folosit pentru populațiile romanice din sud-estul Europei, inclusiv pentru cele nord-dunărene.

 

SECOLELE IX–XIII – Izvoare medievale

 

Cronicarul Anonymus afirmă în lucrarea Gesta Hungarorum că, în secolul al IX-lea, în spațiul intracarpatic existau formațiuni politice românești conduse de voievozii Gelu, Glad și Menumorut.

În Legenda Sfântului Gerard se menționează existența, în secolul al XI-lea, a două voievodate din spațiul intracarpatic, conduse de Ahtum și Gyla.

În secolul al XIII-lea, Diploma cavalerilor ioaniți amintește existența unor autonomii locale românești la sud de Carpați: cnezatele lui Ioan și Farcaș, voievodatele lui Litovoi și Seneslau și Țara Severinului.

 

SECOLELE XIV–XVI – Umaniștii italieni

 

Cauzele abordării romanității românilor de către umaniştii italieni:

• Occidentul era interesat de organizarea unei coaliții antiotomane sub autoritatea papei, în contextul cruciadelor târzii împotriva Imperiului Otoman.
• Românii s-au organizat politic în state medievale independente precum Ţara Românească şi Moldova.
• Umaniștii erau preocupați de redescoperirea moștenirii Antichității greco-romane.

Poggio Bracciolini afirmă continuitatea elementului roman în Ţările Române.

Flavio Biondo susţine originea romană a poporului român.

Enea Silvio Piccolomini (viitorul papă Pius al II-lea) a contribuit la introducerea ideii originii latine a românilor în circuitul științific european.

Antonio Bonfini considera că românii sunt urmaşii coloniștilor şi soldaţilor romani.

În concluzie, umaniști italieni au susținut originea romană a românilor.

 

SECOLUL XVI – Umaniști în spaţiul românesc (secolul al XVI-lea)

 

Nicolaus Olahus – în Transilvania, autor al lucrării „Hungaria”. A fost primul cărturar român care a susținut unitatea de neam, limbă și religie a românilor.

Johannes Honterus – umanist sas din Transilvania. A realizat o hartă a teritoriilor locuite de români” pe care le-a numit „Dacia”.

 

SECOLUL XVII – Cronicari români

 

Grigore Ureche, autor al lucrării „Letopisețul Țării Moldovei”, susține originea comună a moldovenilor, muntenilor și ardelenilor. Formula sa celebră este: „toți de la Râm se trag”.

Miron Costin, în lucrarea „De neamul moldovenilor”, afirmă originea latină a poporului român.

 

SECOLELE XVII-XVIII – Un umanist român preiluminist

 

Dimitrie Cantemir (1673–1723), autor al lucrării „Hronicul vechimii romano-moldo-valahilor”, afirmă descendența romană a românilor şi anticipează teoria latinistă (originea pur latină) a poporului român.

În concluzie, umaniştii şi cronicarii români au afirmat unitatea, continuitatea și originea latină a poporului român.

 ÎNCEPUTUL POLITIZĂRII IDEII ORIGINII ROMANE A POPORULUI ROMÂN

 

Apare izolat în secolul al XVI-lea, în contextul domniei lui Mihai Viteazul. Un exemplu este umanistul maghiar Ștefan Szamosközy care, înainte de victoria lui Mihai Viteazul în bătălia de la Șelimbăr, susținea originea romană a românilor. După preluarea conducerii Transilvaniei de către Mihai Viteazul, și-a schimbat poziția, contestând continuitatea și originea romană a românilor, pe fondul tensiunilor politice ale epocii.

Cauza politizării originii romane a poporului român rezultă din dominaţia străină asupra Transilvaniei (habsburgică 1699-1867 şi austro-ungară 1867-1918) care voia să justifice lipsa de drepturi pentru români în contextul în care au început să şi le ceară mai ales din secolele XVIII-XIX.

Ioan Inocențiu Micu Klein – episcop român greco-catolic. A scris memoriul Supplex Libellus şi l-a trimis Curții din Viena în 1743. Cerea acordarea de drepturi românilor din Transilvania, aducând ca argumente: romanitatea, întâietatea şi majoritatea românilor.

 

TEORII PRIVIND FORMAREA POPORULUI ROMÂN ŞI A LIMBII ROMÂNE

 

În secolul al XVIII-lea, pentru a justifica lipsa drepturilor politice ale românilor din Transilvania, istoricul austriac Franz Joseph Sulzer a formulat, în 1781, Teoria imigraționistă, potrivit căreia românii s-ar fi stabilit în Transilvania după venirea maghiarilor din Asia şi stabilirea lor în Câmpia Panonică (896).

 

Școala Ardeleană a fost o mișcare de emancipare politică și religioasă a românilor transilvăneni. Reprezentanții ei (Petru Maior, Gheorghe Șincai, Samuil Micu, Ioan Budai-Deleanu ş.a.) au elaborat memoriul Supplex Libellus Valachorum (1791) prin care a susţinut teoria pur latină (teoria latinistă / puristă) a originii românilor: aceasta a exagerat componenta latină şi a minimizat elementul dacic.

 

În secolul al XIX-lea, Teoria imigraționistă formulată de Franz Joseph Sulzer a fost reluată și dezvoltată de istoricul austriac Robert Roesler, motiv pentru care această teorie mai este numită și „Teoria roesleriană”. Cauza formulării ei a fost influențată de contextul politic al epocii: după includerea Transilvaniei în cadrul Austro-Ungariei, românii transilvăneni protestau împotriva politicii de maghiarizare și luptau pentru obținerea drepturilor naționale.

Astfel, Robert Roesler a publicat, în 1871, la Leipzig, lucrarea Studii românești… prin care susține cu argumente fals ştiinţifice (pseudoștiințifice) că poporul român s-a format la sudul Dunării şi a emigrat la nord în secolul al XIII-lea (deci după venirea ungurilor). Exemple de argumente:

• dacii au fost exterminați în războaiele daco-romane
• imposibilitatea romanizării Daciei în 165 de ani
• retragerea tuturor locuitorilor în 271/275 din Dacia romană
• românii sunt un popor de păstori nomazi veniți din sudul Dunării

Consecința a fost că istoricii români au dezvoltat Teoria autohtoniei și continuității pe baza argumentelor științifice (istorice, dar şi lingvistice).

Bogdan Petriceicu Hasdeu scrisese deja Pierit-au dacii? (1860), în care arătase că dacii nu au fost eliminați din Dacia după 106, că ei au continuat să viețuiască şi s-au contopit treptat cu romanii. De asemenea, el a explicat că Școala Ardeleană a interpretat forțat izvoarele antice. A formulat teoria circulației cuvintelor în limba română în care a arătat că structura unei limbi este dată de circulația cuvintelor şi nu de numărul brut al cuvintelor aproape uitate care se regăsesc doar în dicționare.

1. D. Xenopol a scris Teoria lui Roesler. Studii despre stăruința românilor în Dacia Traiană, (1884) şi Istoria românilor din Dacia Traiană (publicată în mai multe volume, între 1888 şi 1893) în care a demonstrat cu argumente științifice că poporul român este o îmbinare a elementului tracic-roman şi slav dintre care cel roman este fundamental:

• elementul tracic este baza etnică a poporului român
• limba română s-a format printr-o suprapunere a elementului latin peste substratul dacic
• migrațiile au împins daco-romanii spre munți
• toponimia, hidronimia aduc dovezi de continuitate
• nu românii s-au slavizat, ci slavii au fost influențați de români

 

În concluzie, între secolele XVIII-XIX, romanitatea românilor a fost o armă de luptă politică, baza fundamentării identității naționale, dar şi un factor care a contribuit la unirea și independența românilor.

ÎN SECOLUL AL XX-LEA

 

Cauza abordării romanității în prima jumătate a secolului al XX-lea a fost determinată de realizarea statului național unitar român în 1918 şi posibilitatea realizării cercetărilor arheologice. În a doua jumătate a secolului al XX-lea, istoria naţională a fost pusă în slujba intereselor Partidului Comunist.

 

Perioada interbelică (1918–1939)

 

Caracteristică: s-au deschis șantiere arheologice pe teritoriul României Mari şi s-au adus dovezi arheologice pentru susținerea romanității.

De exemplu, istoricul Vasile Pârvan, prin lucrarea Getica (1926), a reconstruit trecutul geto-dacilor pe baza descoperirilor arheologice și a izvoarelor antice, deoarece până la începutul secolului al XX-lea multe informații despre geto-daci proveneau aproape exclusiv din relatările autorilor greci și romani. Lucrarea a avut un rol major în istoriografia românească, întrucât a oferit o imagine completă, argumentată științific, asupra civilizației geto-dacice. În concluzie, Vasile Pârvan a transformat informațiile disparate despre geți și daci într-o sinteză istorică bazată pe dovezi arheologice concrete.

 

Alţi istorici din perioada interbelică: Constantin C. Giurescu, Gheorghe Brătianu

 

Perioada comunistă (1947-1989)

 

Faza stalinistă (1947–1965)

Nu s-a negat romanitatea, dar s-a exagerat rolul slavilor în etnogeneză; spuneau că „romanii au fost cotropitori”.

Reprezentant: Mihail Roller

 

Faza național-comunistă (1965–1989)

Nu a negat romanitatea, dar a exagerat rolul dacilor în etnogeneză şi a idealizat trecutul: a promovat protocronismul care susţinea superioritatea şi prioritatea civilizaţiei româneşti faţă de alte civilizații. O exagerare îl prezenta pe Nicolae Ceaușescu drept urmașul lui Burebista.

 

Concluzie

Problema romanității românilor a reprezentat atât o temă istorică, cât și una politică și identitară, deoarece dezbaterile privind originea și continuitatea românilor au avut implicații importante în contextul luptei pentru drepturi naționale din Transilvania.

 

REZUMAT TEORII

 

1. Cei care NEAGĂ romanitatea românilor = TEORIA IMIGRAŢIONISTĂ, apărută în secolul al XVIII-lea (Franz Joseph Sulzer), apoi reluată în sec. XIX de Robert Roesler şi cunoscută ca ROESLERIANĂ

 

2. 2. Cei care AFIRMĂ romanitatea românilor = TEORIA CONTINUITĂŢII ŞI AUTOHTONIEI în secolul al XIX-lea (A.D. Xenopol, B.P. Hasdeu)

 

3. Cei care EXAGEREAZĂ

 

1. rolul romanilor = Teoria originii pur latine (Teoria latinistă sau puristă) anticipată de Dimitrie Cantemir (1674-1723) şi dezvoltată în secolul al XVIII-lea de Școala Ardeleană

 

1. rolul slavilor – fără a nega romanitatea = Teoria slavistă

În timpul regimului comunist, perioada stalinistă (1947–1965, Mihail Roller)

 

1. rolul dacilor – fără a nega romanitatea = Teoria „dacistă”

În perioada naţional-comunistă (1965–1989) au apărut şi idei protocroniste.

 

 

 

Transcrierea slide-urilor din filmul „Romanitatea românilor”

ROMANITATEA se referă la următoarele idei principale

• poporul şi limba română au origine latină (romanică)
• a generat teorii opuse din cauza unor motive politice

 

Cuprinsul temei despre ROMANITATE 

1. Despre traci / geto-daci
2. Războaiele daco-romane
3. Factorii romanizării
4. Etnogeneza românească
5. Romanitatea în viziunea istoricilor
6. Teoria imigraţionistă şi teoria continuităţii
7.  Romanitatea în perioada regimului comunist

 

DESPRE TRACI / GETO-DACI (strămoşii românilor)

• strămoşii noştri se numesc traci şi au trăit la nord şi sudde Dunăre
• Tracii au avut două ramuri
• ramura din nordul Dunării = geto-daci (Strabon: „geţii şi dacii vorbesc aceeaşi limbă”)
• ramura sud-dunăreană = moesi, besi, odrizi

Geto-dacii

• organizaţi în triburi şi uniuni de triburi cu reşedinţa într-o așezare fortificată care avea în denumire, de obicei, termiţnaţia „dava” (Capidava, Sucidava, Argedava etc.)
• religie politieistă (mai mulţi zei) Zalmoxis, Gebeleiziz, Bendis
• Structură   socială:   oameni   liberi (comati)  şi  nobili (tarabostes)

 

Organizarea statului geto-dac

Sec. I î. Hr.— Regatul lui Burebista (82-44 î. Hr.)

• graniţe largi, mult peste teritoriului actual al statului român până la Tisa, Nipru şi sudul Dunării
• Cuprinde geto-daci dar şi alte neamuri
• Nu a avut conflicte directe cu romanii

Sec. I-II—Regatul lui Decebal (87-106)

• Multmai redus faţă de statul lui Burebista, dar mai omogen
• Romanii cuceriseră zona din sudul Dunării, inclusiv Dobrogea, şi organizaseră provincia Moesia

 

2. RĂZBOAIELE DACO-ROMANE

• Încep din sec. I d. Hr.
• Cauze: resursele economice ale dacilor, ameninţare pentru statul roman
• Principalele războaie au fost: ⚔ 101-102 şi ⚔ 105-106

 

Urmările războaielor

• Regatul dac dispare
• O parte a Daciei a fost transformată în provincie romană (Dacia romană)→ începe romanizarea
• Dacii liberi au rămas în zona Moldovei cu Basara bia, Maramureş, Bucovina

 

3. Factorii romanizării

• Romanizarea este un proces istoric complex care constă în însuşirea limbii latine vulgare, a tradiţiilor şi obiceiurilor romane de către populaţia cucerită prin intermediul factorilor romanizării
• Principalii factorii ai romanizării sunt: armata, veteranii, administraţia, coloniștii, urbanizarea, religia şi limba latină vulgară (obișnuită)

 

Romanizarea s-a realizat în etape

• romanizarea neoficială înainte de 106
• romanizarea oficială 106-271/275
• romanizarea după 275 a dacilor liberi

 

FACTORII ROMANIZĂRII

1. ARMATA
2. VETERANII
3. ADMINISTRAŢIA
4. COLONIŞTII
5. URBANIZAREA
6. RELIGIA
7. LIMBA LATINĂ
8. dreptul roman
9. şcoala
10. viaţa culturală
11. justiţia
12. viaţa economică

 

FACTORII ROMANIZĂRII

ARMATA

• alcătuită din legiuni (Legiunea XIII Gemina, Legiunea V Macedonica) şi trupe auxiliare (cohorte, alae) – aprox.
• 55.000 de soldaţi au fost aduși în provincia Dacia
• Staţionau în garnizoane = castre
• Pe lângă castre au apărut așezări civile: canabae
• Graniţa provinciei a fost fortificată cu castre şi val de pământ (limes)

VETERANII = soldaţi pensionari

• erau vorbitori de limbă latină
• Primeau funcţii, cetăţenia romană, pământ în proprietate, dreptul de a se căsători

 

ADMINISTRAŢIA

• introducerea legislaţiei romane + funcţionari
• Dacia romană a avut rang de provincie imperială
• condusă de un legatus Augusti pro praetore
• capitală: Ulpia Traiana Sarmizegetusa
• a avut 4 organizări administrative

COLONIŞTII

• erau vorbitori de limbă latină
• purtători ai culturii, tradiţiilor şi obiceiurilor romane
• Trăiesc în sate: vicus, pagus şi canabae / villa rustica

 

URBANIZAREA—construirea oraşelor

• Oraşe de rang superior (colonia Drobeta, Napoca, Ulpia Traiana Sarmizegetusa)
• Oraşe rang inferior (municipii: Dierna, Tibiscum)
• capitală: Ulpia Traiana Sarmizegetusa

RELIGIA

• Iniţial politeistă
• Fenomene religioase: interpretatio romana şi sincretismul
• Răspândirea creştinismului în limba latină

 

Romanizarea s-a realizat în etape

• romanizarea neoficială înainte de 106
• romanizarea oficială 106-271/275

*271-275 retragerea aureliană = părăsirea provinciei romane Dacia din ordinul împăratului Aurelian

Cauze: atacuri dese ale migratorilor, criza generală în care intrase Imperiul Roman începând cu sec. III

romanizarea după 275 a dacilor liberi

CONSECINŢELE ROMANIZĂRII (urmări / efecte)

• a fost un proces istoric ireversibil
• cu romanizarea începe etnogeneza românească

4. Etnogeneza românească

Unde? Când? Cum?

Formarea poporului a avut loc între secolele II-VIII la N şi S de Dunăre prin romanizarea tracilor de N şi de S la care se adaugă influenţe migratorii mai ales slave.

Limba română este o limbă romanică evoluată din latina populară şi se formează în acelaşi timp cu poporul Structura vocabularului limbii române

Substrat 10% cuvinte de origine dacică Strat 60% cuvinte origine latină Adstrat 20% cuvinte de origine slavă 10% cuvinte de alte origini

 

 5. Romanitatea în viziunea istoricilor

 

• Secolele VII-XIII
• Secolele XIV-XVI (umaniştii) Secolele XVII-XVIII (cronicarii)
• Secolele XVIII-XIX (teoria imigraţionistă şi teoria continuităţii)
• Secolul XX

 

  Context

Între sec. III-XIII au loc marile migraţii → izvoarele istorice scrise sunt puţine

 În sec. VIII s-a încheiat etnogeneza românească → poporul român începe să apară în izvoare sub denumirile: romani, vlahi, valahi, volohi, blachi etc.

Romanitatea în viziunea istoricilor în secolele VII-XIII

Sec. VII „Strategikon”—locuitorii din N Dunării sunt numiţi „romani” Sec. IX „Ogȕzname”—”Ţara vlahilor”

Sec. X—„Despre administrarea imperiului” – „romani”

Sec. XI—Gardizi în „Podoaba istoriilor” românii se află între „Dunăre şi un munte mare”

Sec. XII— „Gesta Hungarorum” („Despre faptele ungurilor” / „Cronica lui Anonymus”): info despre autonomiile locale româneşti din spaţiul intracarpatic din sec. IX (3 voievodate: Gelu, Glad, Menumorut)

Sec. XIII— „Diploma cavalerilor ioaniţi” (1247): info despre 5 autono- mii locale româneşti dintre Carpaţi şi Dunăre (2 voievodate: Litovoi şi Seneslau, 2 cnezate: Ioan şi Farcaş, 1 Ţara Severinului)

 

Romanitatea în viziunea istoricilor în secolele XIV-XVI (umaniștii)

Cauze / context: formarea statelor feudale româneşti, „cruciadele târzii”,

interesul Papalităţii faţă de spaţiul românesc, Renaşterea

 

Sec. XIV-XVI umaniștii europeni susţin originea latină a poporului român

• POGIO BRACCIOLINI
• ENEA SILVIO PICCOLOMINI (Papa Pius al II-lea)
• ANTONIO BONFINI

 

Sec. XVI umaniștii din spaţiul românesc

• NICOLAUS OLAHUS—arată unitatea de neam, limbă şi religie a românilor
• JOHANNES HONTERUS– hartă „Dacia” peste teritoriile locuite de români

 

Romanitatea în viziunea istoricilor în secolele XVII-XVIII

*susţin originea latină, comună pt moldoveni, munteni şi ardeleni

Sec. XVII—cronicarii români

GRIGORE URECHE—”Letopiseţul Moldovei” („Noi de la Rîm ne tragem”)

MIRON COSTIN—„De neamul moldovenilor…”

Secolele XVII-XVIII

Stolnicul CONSTANTIN CANTACUZINO (1640-1716)- „Istoria Ţării Româneşti”

DIMITRIE CANTEMIR (1673-1723)- „Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor”, „Descrierea Moldovei”

IOAN INOCHENTIE MICU KLEIN—”Supplex Libellus” (1743)

ŞCOALA ARDELEANĂ

Reprezentanţi: Petru Maior, Gheorghe Şincai, Samuil Micu

Susţin curentul pur latin al originii românilor („purismul”)

Scriu „Supplex Libellus Valachorum” (1791)

 

Romanitatea în viziunea istoricilor în secolele XVIII-XIX

 

*din sec. XVIII ideea romanităţii se politizează în contextul luptei românilor din Transilvania pentru drepturi politice şi naţionale (IOAN INOCHENTIE MICU KLEIN, ŞCOALA ARDELEANĂ)

Sec. XVIII – apar ideile imigraţioniste (poporul şi lb. ro. s-ar fi format la sudul Dunării apoi ar fi emigrat la nord din sec. XII)

Susţinători: Franz Joseph Sȕlzer şi Johann Christian Engel

Sec. XIX – se formează Austro-Ungaria (1867) → accentuarea luptei românilor pentru obţinerea de drepturi

Robert Roesler formulează teoria imigraţionistă / roesleriană (1871)

A.D. Xenopol—teoria continuităţii

 

6. Teoria imigraţionistă şi teoria continuităţii

 

TEORIA IMIGRAŢIONISTĂ (roesleriană) – pseudoștiinţifică	TEORIA CONTINUITĂŢII (autohtoniei) – ştiinţifică
Românii se formează ca popor la sudul Dunării şi apoi emigrează la nord	Românii se formează ca popor în spaţiul carpato-danubiano-pontic
ARGUMENTE · Dacii au fost exterminaţi în războaiele daco-romane · Imposibila romanizare în 165 de ani · După 275 s-au retras toţi locuitorii · Poporul român s-a format la sudul Dunării (cuvinte comune în lb. română şi albaneză, influenţele slave) · Românii au revenit la nord după sec. XII · Lipsa izvoarelor despre ro la nordul Dunării înainte de sec. XIII	ARGUMENTE · Continuitatea dacilor după  106 (dovezi logice, toponime, hidronime, lingvistice) · Romanizarea se produce în mai mult de 165 de ani (etape) · În 275 s-a retras armata, adm şi unii civili · Nu există izvoare care să ateste prezenţa ro la sudul Dunării · Asemănările ro-albaneză rezultă din fondul tracic comun

 

 

În sec. XVIII-XIX romanitatea românilor a fost o armă de luptă politică şi naţională care a stat la baza fundamentării ideii daco- românismului care a contribuit la pregătirea momentelor: 

1859 Unirea Principatelor Moldovei şi Ţării Româneşti—Cuza

1877-1878 obţinerea independenţei + Dobrogea

1918 Marea Unirea (+Basarabia + Bucovina + Transilvania)

 

Susţinătorii teoriei continuităĢii (autohtoniei)

Sec. XVIII—Micu Klein, Şcoala Ardeleană

1/2 XIX– pașoptiștii (Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu)

2/2 XIX—B. P. Hasdeu, A.D. Xenopol

1/2 XX—Constantin Daicoviciu, Vasile Pârvan, Gh. Brătianu

2/2 XX—Mihai Roller (exagerarea rolului slavilor în etnogeneza românilor), după 1965 exagerarea rolului dacilor

2/2 XIX

1. B.P. Hasdeu—”Pierit-au dacii?” (demonstrează că dacii nu au fost exterminaţi după 106) şi „Teoria circulaţiei cuvintelor” (se pot spune fraze întregi alc. numai din cuvinte de origine latină, dar nu se poate scrie nicio propoziţie din cuvinte de alte origini)

1/2 XX

Apar dovezi arheologice care susţin continuitatea:  Constantin Daicoviciu, Vasile Pârvan „Getica”

Alţi reprezentanţi: Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu

 

7. Romanitatea în perioada regimului comunist a doua jumătate a sec. al XX-lea

 

1948-1965 (Gh. Gh.-Dej—perioada stalinistă)

 

Istoricul Mihai Roller, exagerarea rolului slavilor în etnogeneza românească, romanii sunt „cotropitori”

 

1965-1989 (N. Ceauşescu—perioada naţional-comunistă)

Trecutul istoric a fost idealizat, romanii sunt „asupritori” s-a exagerat rolului dacilor → exagerări istoriografice (dacii ar fi fost primul popor din lume;  protocronismul)